Cea mai agresivă metodă în publicitatea pe internet o reprezintă, la accesarea unui site, acoperirea temporară a paginii de conţinut cu o reclamă.
Sau, şi mai perfid, pagina e goală iniţial, dar, când accesezi un articol, apare o reclamă, iar în partea de sus a ecranului scrie „Click aici pentru articolul dorit“. Este ca şi cum, la cinematograf, doi inşi purtând un imens banner publicitar ar trece prin faţa ecranului, iar tu, ca spectator, nu ai putea decât să strigi la ei: „Hei, treceţi mai repede!“. Citirea unui ziar se transformă astfel într-un mic joc pe calculator, în care miza este găsirea rapidă a acelui „x“ care închide reclama. Sunt de acord că un site cu accesare gratuită trebuie să câştige din ceva, şi acel ceva nu poate fi decât publicitatea.
Problema unui site care acceptă o asemenea formă de acaparare prin forţă a atenţiei este însă că riscă să-şi diminueze propriul rol şi propria imagine. Respectivele reclame extinzându-se peste articole arată că, fie şi temporar, sunt mai importante decât acestea. Este ca un joc de „Cucereşte lumea!“, în care comercialul iese din aria lui prestabilită, extinzându-se până la ultima graniţă acceptată. Dacă în presa occidentală aceste forme barbare de expansiune aproape că au dispărut, în România inutilul şantaj vizual e încă la modă. Pun pariu că, toţi căutând butonul de închidere, nici unul dintre noi nu observă, de fapt, la ce produs se face reclamă. Domnule creator de reclame, dacă tot ce poţi este să trânteşti o pleaşcă dreptunghiulară peste un text, măcar fă-i butoane de închidere în toate cele patru colţuri: în acea fracţiune de secundă în care cititorul se va decide de unde să închidă, privirea lui nedumerită va parcurge reclama şi-ţi vei atinge scopul.
Nu impertinenţa procedeului e cel mai deranjant lucru, ci lipsa cruntă de idei a celor care îl forţează. Vedem peste tot efectele acestui tip de cucerire teritorială, desfăşurat strict pe criterii cantitative, de pildă în cearşafurile imense care acoperă aproape un sfert dintre faţadele clădirilor centrale din Bucureşti. Personal, cred că o reclamă care ghilotinează un text nu-şi atinge scopul, aşa cum un cerb care cântă în maşină că vrea să bea o anumită bere nu mă va convinge niciodată să folosesc respectivul produs. De pe bancheta din spate pot să-l acompanieze nu Alifantis şi Vintilă, ci Gilmour şi Waters din Pink Floyd, eu tot voi crede că mă pândeşte o beţie atât de cruntă, încât după o sticlă consumată mă voi simţi ca un animal.
Comentaţi pe: www.adriangeorgescu.ro
Recomandările noastre
