E greu să fii antrenor de fotbal în România.
Nu contează că e sau nu e criză financiară. Ăsta e doar un amănunt de culoare. Nici măcar eşalonul în care profesezi nu mai e determinant în această meserie. În România, omul de pe bancă e permanent la cheremul şi la toanele patronului. Cum 99,9 la sută dintre tehnicieni provin din rândul foştilor jucători, adică oameni care au mâncat fotbalul pe pâine încă de mici, e frustrant să vezi cum unul care a spart seminţe o viaţă întreagă în tribună îşi permite să vorbească despre tactică şi să-i dea antrenorului sfaturi. În Liga lui Mitică, antrenorul nu este nimic altceva decât un fel de gestionar al echipei. Unul care dimineaţa dă deşteptarea, iar seara face inventarul lotului înainte de culcare. În România, antrenorul de fotbal nu are voie să vorbească despre tactică, despre calităţile jucătorilor sau despre nemulţumirile care îl macină permanent. Nu are voie să-şi ceară drepturile, având doar obligaţii.
Tehnicianul este obligat ca înainte de meci să-i ceară patronului echipa, iar pe durata partidei să asculte sfaturile magnatului în ceea ce priveşte traseul paselor şi schimbările ce trebuie efectuate. La finalul meciului, tot patronul e cel care trage concluziile. „Tactica echipei nu a fost cea mai bună azi. Ne-am fi descurcat excelent dacă mai aveam un închizător. Pe aripi s-ar fi putut avansa mai bine. Marcajul nu a funcţionat. Mi-a plăcut cutare sau cutare jucător, restul n-au faţă de această echipă“, sunt inepţiile debitate de patronii sau preşedinţii-antrenori. În tot acest timp, la conferinţa de presă, tehnicianul trebuie să răspundă la întrebări stupide, fără legătură cu meciul ce abia s-a încheiat. În România, dacă faci ce zice patronul, mariajul poate dura. În caz contrar, rămâi fără serviciu, iar de plecat, pleci tot în condiţiile dictate de patron. Nu contează că nu ţi-ai mai luat salariul de câteva luni, iar contractul ţi-a fost încălcat încă din momentul semnării lui.
Recomandările noastre
