Dacă nu aveți astăzi timp să puneți o floare sau să aprindeți o candelă pentru Florian Pittiș, citiți aceste rânduri, ascultați-i câteva secunde melodiile sau măcar niște versuri declamate cu patos de el.

Ar fi un omagiu pentru lucrarea sa ce încă nu s-a încheiat, atâta timp cât un tânăr încă descoperă libertatea prin muzica lui Bob Dylan, tradusă pe măsura inimii lui de român sau un altul uită nostalgia trecerii în van a vieții când repetă în gând ”sunt tânăr, doamnă!”

Jelim în fiecare an pe 4 octombrie, când numărărm anii pe care i-ar fi împlinit Florian Pittiș. Anul ăsta sunt 78 și poate l-am mai fi avut între noi dacă boala cruntă nu l-ar fi rupt de lumea pe care a iubit-o cu pasiune în 2007.

Jelim și pe 5 august, când a murit, parcă simțind că mai avea multe să ne spună. Și probabil așa și este, pentru că adevăratul său destin a fost de a spune lucruri, prin teatru, muzică, emisiuni radiofonice sau la un pahar și o țigară Carpați.

A debutat în teatru în 1965 la Studioul Casandra și, din 1968, la Teatrul Național, făcându-se remarcat prin stilul exuberant de a aborda rolurile.

Adevăratul pas, însă, spre a fi vedetă națională a venit când inovatorul spectacolelor tv românești, Alexandru Bocăneț, l-a cooptat în emisiunea ”Profil pe 365 de linii”, într-un trio de aur, cu Anda Călugăreanu și Dan Tufaru. Numele emisiunii vine de la rezoluția transmisiilor SECAM, folosite în România la televiziunea analogică.

Apelând la ritmuri occidentale, la costume extravagante, specifice marilor staruri ale anilor 1970, cu un montaj cu secvențe ”tăiate”, ”Profilul” a fost un show tv care rivaliza cu orice producție din lumea de atunci.

Florian, Anda și Dan făceau absolut orice, jucau scenete, cântau, dansau. Aveți aici o secvență memorabilă, pe linia melodică a ”Proud Mary”, a celor de la Creedence Clearwater Revival.

 

Când trio-ul s-a destrămat și după pierderea tragică a regizorului Alexandru Bocăneț, la cutremurul din 4 martie 1977, Florian Pittiș nu a urmat calea celorlalte vedete ale televiziunii naționale, cramponate de producțiile de Album Duminical sau programe speciale de Revelion. A rămas fidel teatrului, dar și-a croit și o cale proprie, a muzicii.

S-a alăturat proaspăt apărutului Flacăra, unde a profitat de faptul că ideea Cenaclului îi venise lui Adrian Păunescu ascultând folk-ul protestatar american din acei ani și a transmis de pe scena sa mesaje incredibile pentru perioada prin care trecea România.

 

 

După Cenaclu, Florian Pittiș nu a renunțat niciodată la a promova muzica rock, folk, chiar și după ce ”deschiderea” din primii ani de comunism dispăruse complet.

Când nu mai puteai asculta rock sau folk decât pe viniluri sau casete aduse în țară pe sub mână, ”Moțu” a organizat la sala din Grădina Icoanei ”Poezia muzicii tinere”, unul dintre ultimele refugii ale celor care tânjeau după altceva decât osanale. Singur, așezat pe scenă la o masă, punea Bob Dylan, Bill Halley, Led Zepelin sau Pink Floyd, dar strecura și muzica fugiților de la Phoenix.

Pe ce căi i se îngăduiau, la Radio România Tineret mai ales, mutat acum pe net, sau prin cronici în reviste, Pittiș nu s-a oprit din a propaga muzica pe care o înțelegea, o trăia și o iubea. Putem spune, păstrându-i statura culturală unică, faptul că Florian Pittiș a fost un influencer al unei întregi generații care a găsit în mesajele sale un îndemn la libertate pură pe care o aducea rock-ul.

Parafrazând o vorbă veche, jelim, dar sperăm, când vedem că sunt măcar două zile pe an când se vorbește despre el cu respectul cuvenit și că amintirea ”Moțului” va supraviețui măcar până când rolul său va fi preluat de un altul. Dacă va apărea vreodată altul.

Fotografiile folosite sunt din colecția particulară a lui Ducu Bertzi. Sunt imagini din timpul unui turneu în America, precum cea din deschidere, și din Israel, cea în care Moțu îl ”botează” pe Ducu în apa Iordanului. Fotografiile din America au fost făcute de gazda celor doi, Ovidiu Predescu.