Biografia este scrisă de Thilo Wydra și reprezintă un tribut adus lui Grace Kelly, actriţă de succes, câştigătoare a unui premiu Oscar, devenită prinţesă prin căsătoria cu prinţul Rainier al III-lea de Monaco.

Thilo Wydra și-a scris cartea făcând cercetări aprofundate, discutând cu martori și contemporani. Biografia cuprinzătoare risipește multe stereotipuri și o prezintă pe Grace Kelly aşa cum era în realitate. Cinefilii, dar și admiratorii lui Grace, frumoasa actriță, frumaosa prințesă, vor călători alături de ea în lumea Hollywoodului din anii ` 50. Vor avea surpriza să descopere un portret cald și generos al unei femei care a fost mai mult decât un chip frumos pe ecran.                                                                                        

Grace Kelly, fotografie din arhiva  Metro Goldwin Mayer                 

De o frumuseţe strălucitoare şi o eleganţă clasică, renumită pentru bunul gust fără cusur, Grace Kelly, prinţesă de Monaco, inspiră în continuare femeile din lumea întreagă. Acum mai bine de trei decenii, în anul 1982, murea într-un accident care a stârnit multe controverse fiind și astăzi comentat. Actriţa preferată a lui Hitchcock a avut o viață în care evenimentele fericite și cele tragice s-au succedat, având un impact emoțional mondial, cu recorduri de audiență mediatică.

Biografia propusă de Thilo Wydra ne prezintă o femeie care, dincolo de rafinamentul vieții princiare, a fost un om fragil dar extrem de dedicat și hotărât. Pentru scrierea acestei cărţi, au fost scoase la iveală documente din arhivele familiilor Kelly şi Grimaldi. Autorul a luat legătura cu protagoniști ai poveștii, a străbătut traseele filmice și biografice, deseori întrepătrunse, ale prințesei Grace.

Thilo Wydra este un jurnalist și scriitor german de succes.  A făcut studii de comparatistică, germanistică, istoria artei și teorie cinematografică la universitățile din Mainz și Dijon. Publică frecvent în Der Tagesspiegel, Frankfurter Allgemeine Zeitung și în alte cotidiane germane. A scris mai multe monografii și biografii dedicate domeniului cinematografic: Romy Schneider, Alfred Hitchcock, Ingrid Bergman.

Iată, în exclusivitate pentru cititorii Evenimentul zilei, interviul acordat de Principele Albert II de Monaco, despre Grace Kelly.

Primele amintiri cu mama-prințesă

Dialog cu Alteța Sa Regală, principele Albert II de Monaco

– Thilo Wydra: Alteță, care este primul lucru la care vă gândiți, atunci când vi-o aduceți aminte pe mama dumneavoastră, pe principesa Gracia Patricia de Monaco?

– Principele Albert II de Monaco: Ei bine, cred că vorbesc în acest caz și din perspectiva surorilor mele – ceea ce ne vine prima dată în minte este, evident, mama noastră. Ea a fost și principesă, și o persoană extraordinară, generoasă, care le-a dăruit altora mult din propriul ei timp. S-a implicat mult în proiecte umanitare și de binefacere. Toate astea există, desigur – dar noi ne-o amintim mereu, în primul rând, cum a fost ea, ca mamă. Și a fost deosebit de

 

 

afectuoasă, deosebit de atentă, ceea ce se lega și de firea ei generoasă. Am avut parte de o viață minunată alături de ea. Și partea incredibilă este – sunt convins că asupra acestui aspect ne vom opri, mai târziu, pe parcursul discuției – cât de multe vieți a atins ea, până astăzi, cu personalitatea și generozitatea ei. Încă mai are importanță, încă mai sunt oameni care se identifică cu ea. O legătură incredibilă, care, mi se pare, s-a păstrat peste generații întregi. Încă mai este actuală. Încă le mai spune ceva generațiilor tinere.

-Puteți defini atitudinea pe care o avea mama dumneavoastră față de viață? Pare să fi fost o atitudine foarte specială, foarte „grațioasă“.

-Grațioasă – da. Cu greu poate fi cuprinsă în cuvinte și nu este deloc ușor să o descrii exact. Pur și simplu știa să-i asculte pe ceilalți, știa să comunice cu oamenii. Și asta o făcea cu o deosebită grație, într-un chip foarte emoționant.

-Și nu cred că există altcineva – cel puțin din câte știu eu – care să fi purtat numele ei așa cum l-a purtat ea.

O cunoaștere profundă a lumii

-Avea cu adevărat grație și bunătate în relațiile cu ceilalți.

-Cum am spus, da, știa să asculte oamenii cu adevărat, să-i consoleze și își transmitea cu plăcere cunoștințele mai departe – copiilor, femeilor, oamenilor, în general. Voia să afle mai multe de la viață și le asculta problemele. Îi făcea cu adevărat plăcere. Acest contact cu ceilalți îi dădea multă energie și sens vieții.

-Ai putea avea impresia că era o persoană foarte sensibilă, gingașă, care simțea sentimentele altora, care le înțelegea neîndoielnic sentimentele și gândurile. În același timp părea ca, pe lângă această sensibilitate, să mai aibă și o voință foarte, foarte puternică. Pare, la o primă vedere, o contradicție, dar poate că nu e…

-Foarte exact. Avea această putere interioară, această capacitate de a crede în ea, în propriile convingeri, dar, în același timp, era incredibil de sensibilă la tot ce o înconjura, la alți oameni, la problemele și la greutățile lor. Cred că acesta este și motivul pentru care a lucrat cu atâta plăcere și pentru organizații caritabile. Încerca să ajute oamenii într-un fel foarte onest. Și, firește, și prietenilor ei, atunci când aveau probleme în viață, a încercat mereu să le dea foarte discret o mână de ajutor. Da, ea avea o capacitate foarte mare de a empatiza, a fost o ființă foarte afectuoasă.

-Știți cumva de unde avea această fire? Și, de asemenea, dorința de a-i ajuta pe ceilalți, de a li se dedica?

-De bună-seamă că asta își avea, în principal, rădăcinile în educația ei, în valorile pe care i le dăduse deja familia – prin străbunici. Bunica mea a fost o personalitate foarte puternică. A fost mereu atentă la nevoile celorlalți. Ea purta toate aceste trăsături de caracter în sine, iar pentru mama toate acestea erau amintiri importante, pregnante, care au format-o și pe ea. Dar cred că mama, chiar prin faptul că a cunoscut atâtea culturi diferite (călătorise în atât de multe țări încă de dinainte de a se fi căsătorit cu tata), avea o cunoaștere profundă a lumii care o înconjura. Și cum putea fi de ajutor.

Mândru de moștenirea  irlandeză și cea germană

-Alteță, tocmai ați vorbit de bunicii dumneavoastră, de John B. Kelly, care provenea din Irlanda, și de Margaret Majer, care era germană. Există, după câte se pare, mai multe legături cu Germania. Vă mai amintiți de bunica Margaret?

-Îmi amintesc foarte bine de ea. Chiar am fost printre ultimii membri ai familiei pe care i-a mai văzut. Era într-un centru pentru bătrâni, acolo am mai vizitat-o odată, cu puțin timp înainte să moară. Atunci însă, nu mai putea vorbi. Dar a fost o femeie extraordinară, foarte puternică, și noi, copiii, nu puteam să o păcălim cum voiam noi, absolut deloc. Am vizitat-o în aproape fiecare vară. Ne primea mereu cu multă afecțiune, ne gătea și era acolo pentru noi, ori de câte ori aveam nevoie, dar punea un foarte mare preț pe disciplină.

-Povestea mult mama dumneavoastră despre părinții ei, bunicii dumneavoastră?

-Da, în special însă despre bunicul meu, John B. Kelly, pentru că pe el aproape că nu l-am cunoscut. A murit când aveam doi ani. Din păcate – asta mi-a părut întotdeauna tare rău, faptul că nu l-am cunoscut cu adevărat niciodată, că nu am putut vorbi cu el. Era o legendă, și nu doar în familia noastră, ci pentru Statele Unite ale Americii. Și era un om foarte inimos și avea un adevărat spirit întreprinzător.

-A ajuns cineva prin propriile forțe, într-o țară în care nu se născuse – a făcut repede carieră. În plus, cred că partea aceasta a familiei, cea irlandeză, este foarte importantă.

-Suntem cu toții foarte mândri de această moștenire, la fel cum suntem și de cea germană. Acest fapt a contribuit din plin la una dintre trăsăturile noastre de caracter, mărinimia, fiindcă irlandezii sunt deseori mărinimoși, în spirit și în inimă – acesta ar fi un alt aspect.

-Deci, era o combinație bună. Mama dumneavoastră vorbea și ceva germană?

-Da, puțin. Știți, ne-a explicat următoarele: bunica mea încercase, evident, să-i învețe germană. Dar pe atunci era o mare rezistență împotriva războiului. Și, mai ales în anii războiului, era o cu totul altă atitudine. Probabil că ne-a încurajat pe noi, copiii – pe Stéphanie mai puțin, dar pe Caroline și pe mine – să vorbim, totuși, germana, din cauză că ea însăși a trebuit să renunțe la ea atât de devreme. Așa că, din când în când, îi spuneam bunicii câte un cuvânt, două în germană. Dar ea nici nu mai voia să vorbească această limbă, nu a mai vrut să poarte nicio discuție în ea. Desigur și pentru că, trecând timpul, nu mai avea exercițiu. Dar uneori, tot o mai făcea, de dragul nostru.

La început a iubit teatrul

-V-a vorbit mama dumneavoastră despre vremurile când își dorea foarte tare să devină actriță?

-Da, ne-a spus câte ceva. La început, povestea mereu că avea o mare plăcere, îndeosebi pentru teatru. Și asta a fost la început, ca pentru majoritatea actorilor, un exercițiu minunat, de care orice actor are nevoie, anume acela de a juca în fața unui public în carne și oase. Această fază i-a făcut, cu adevărat, mare plăcere, jocul și anii petrecuți la teatru. Și firește, a fost la American Academy of Dramatic Arts. În acele vremuri emoționante, a primit multe oferte, a acumulat la teatru experiențe extraordinare și diferite. Cred că i-a făcut cu adevărat plăcere să învețe roluri și să joace piese, astfel că atât regizorii, cât și ceilalți actori doreau ca ea să continue. Dar e la fel de adevărat faptul că la început… Când am întrebat-o odată pe bunica, ea mi-a povestit că nimeni din familie nu credea în mod serios că va deveni într-adevăr actriță. Era destul de timidă și, deși foarte înzestrată, nu avea, de fapt, trăsăturile caracteristice ale unei actrițe. Dar cred că asta a ajutat-o să-și depășească timiditatea.

-Ați descrie aceasta ca pe un fel de „vocație“?

-Dintr-un anumit punct de vedere, da. A fost însă destul de repede evident că ea va îmbrățișa această carieră. Și nu cred că ar fi vrut să facă altceva în viață.

-V-a povestit despre filmele pe care le-a făcut?

-Da, legat de asta i-am pus și eu multe întrebări. Cred că, dintre noi trei, copiii, eu am fost cel care avut să știe cele mai multe. Cum a fost acea perioadă? Cum era Clark Gable? Cum era James Stewart? Și Cary Grant? Pe Cary Grant, firește, l-am cunoscut și eu – dar Alfred Hitchcock? Toate astea erau extrem de interesante. Și mă interesau, pur și simplu, mai ales că am urmat la Amherst, Massachusetts, nu doar cursuri de politică, ci și seminarii de teoria filmului și a literaturii. S-a bucurat că mă interesează toate astea. Dar probabil că am avut încă mai multe întrebări, după ce am terminat acele seminarii. Cred că, de fapt, nu voia să ne plictisească cu astea. Chiar dacă era foarte mândră de ceea ce realizase, voia să își pună în prim-plan, totuși, activitățile ei actuale, și nu istoriile din trecut. Însă povestea mereu cu plăcere despre asta și ne împărtășea amintiri frumoase și unice.

-L-ați cunoscut personal pe Alfred Hitchcock?

-Da. Însă eram probabil prea mic pentru a ști să-l apreciez cu adevărat. A fost mereu foarte drăguț cu noi, copiii, și avea un simț al umorului nemaipomenit. O personalitate extraordinară – mereu relaxat, foarte britanic, un umor sec, dar incredibil de amabil.

-Puteți să ne spuneți cum s-a ajuns la această relație a mamei dumneavoastră cu Alfred Hitchcock – o legătură profesională, dar și o veche și trainică prietenie –, unde se află rădăcinile ei?

-Despre asta a vorbit mult Alfred Hitchcock în interviuri, în articole sau în biografii, cred că avea legătură cu faptul că ea însemna pentru el eroina principală ideală. Femeie, foarte blondă, extrem de inocentă, chiar și fragilă… care putea fi văzută uneori și ca fiind rece, ca o femeie de gheață… Dar exact asta îi plăcea. Și pentru faptul că putea demonstra că mama, dar și celelalte actrițe principale ale lui, Kim Novak, Tippi Hedren, aveau personalitate, că puteau fi foarte tari. Cred că îi plăceau aceste contraste, că imaginea oamenilor și a lucrurilor nu este clară, că aceștia nu sunt întotdeauna ce par a fi. Este uriașa, vizionara capacitate a unei firi, precum cea a lui Hitchcock, să poată dovedi asta, să vrea să o arate.

-Știți cumva dacă prietenia mamei dumneavoastră cu Alfred Hitchcock s-a menținut până la moartea lui, în 1980?

-O, da, în orice caz! Ați văzut doar câteva dintre scrisorile care sunt prezentate aici, în expoziție – dar mai sunt și altele, mult mai personale, pe care nu le-am expus. Însă, în orice caz, au fost mereu foarte, foarte apropiați. Ea era foarte influențată de Hitchcock. Sunt convins că, dacă ar fi putut, ar fi făcut și mai multe filme cu el. Știți doar că a vrut să o aibă în Marnie, dar ea ar fi trebuit, se pare, să joace și în „North by Northwest”.

-V-a povestit mama dumneavoastră despre problema Marnie în 1962?

-Nu a vorbit foarte mult despre asta, fiindcă, bănuiesc, era un subiect foarte delicat pentru ea. Ar fi jucat acest rol cu mare plăcere, dar, firește, a trebuit cândva să înțeleagă faptul că devenise prea complicat și nici tatălui meu nu i-ar fi făcut în mod special plăcere. Sunt convins că i-a părut tare rău.

-A susținut-o tatăl dumneavoastră în acest proiect sau era delicat și pentru el?

-Nu cred că a fost complet împotrivă, dar știți, era, dintr-un anumit punct de vedere… la mijloc și cred că și lui îi era limpede că, aici, în Monaco, acest lucru nu ar fi fost bine văzut. A fost o concluzie pe care a trebuit să o accepte după o chibzuință matură. Ar fi fost cu adevărat foarte complicat dacă ea ar fi ajuns în această situație delicată și nici el nu voia să se ajungă aici. Și, evident, la acea dată, mai erau și probleme cu Franța, după cum știți. Cred că nu a vrut să mai toarne, pur și simplu, gaz pe foc.

-Tocmai ați amintit filmul North by Northwest al lui Hitchcock…

Da – Hitchcock ar fi vrut să o aibă în acel rol… Dar între timp devenise mamă și mai era complicat și din alte motive. Cred că l-ar fi făcut cu plăcere. Nu cu atâta plăcere cu cât ar fi jucat în Marnie, dar totuși…

Filme preferate

-Aveți vreun film preferat printre filmele mamei dumneavoastră? Și avea ea însăși un film favorit?

-Am să încep cu ea. Cred că a fost foarte mulțumită de performanțele ei din „The Country Girl”, dar nu cred că a fost filmul ei preferat. De fapt, nici nu știu sigur care să fi fost acela. Cred că îi plăcea cum jucase în scene diferite din filme diferite. Îi plăcea – și asta ar fi și alegerea mea – în mod special În spatele ferestrei. Firește că nu acesta e motivul pentru care e filmul meu preferat, îmi plac toate filmele ei, și nu doar datorită ei, dar acesta este un studiu de o intensitate psihologică deosebită, despre voyeurism și despre comportament social.

-Claude Chabrol spunea cândva că locuințele și curtea de pe cealaltă parte ar fi proiecte diferite, despre cum ți-ai putea trăi propria viață – și James Stewart, și Grace Kelly sunt confruntați cu aceste proiecte diferite.

-Da, tocmai asta este extrem de interesant – fascinant!

-În 1979, mama dumneavoastră a realizat, totuși, încă un film, care a devenit totodată și moștenirea ei – „Rearranged”.

-Acesta este un film foarte vesel și printre actori erau mulți oameni pe care îi cunoșteam. Un film scurt și vesel, pe care i-a făcut multă plăcere să-l realizeze. Pentru ea a fost, ca să zicem așa, pentru câteva zile, o schimbare de perspectivă amuzantă. Firește însă că, dintr-un anumit punct de vedere, este și un film serios.

-Ce ar trebui, din punctul dumneavoastră de vedere, să conțină o carte despre mama dumneavoastră? Ce v-ați dori?

-Ei bine, e o mare onoare. Vă mulțumesc că o cinstiți pe mama pe această cale și că doriți să arătați câteva aspecte ale vieții și ale personalității ei, care sunt mai puțin cunoscute decât altele. Pentru noi este foarte emoționant faptul că mama mai stârnește pasiunea pretutindeni în lume, cred că ar fi foarte mândră și s-ar simți foarte norocoasă că scrieți o carte care să arate ce ființă extraordinară era.“

 

Intertitlurile ne aparțin. Editura RAO. Extras din cartea „Grace. Biografia”, de Thilo Wydra: Interviu cu Prinţul Albert al II-lea de Monaco, pag. 406 – 415.