O actriță puternică, are 28 de ani și o libertate interioară pe care nu o întâlnești la fiecare pas în lumea artistică. Ana Ularu a atras privirile de la primii pași pe scenă, în „Lolita”, alături de Ștefan Iordache, până la filmul de succes, „Serena”, unde joacă alături de Bradley Cooper.

Generația de actori a Anei Ularu nu ia nimic de-a gata, luptă pentru fiecare rol și își iubește cu patimă meseria. Este extrem de bine cotată, a jucat în „Tinerețe fără bătrânețe” al lui Francis Ford Coppola, în „The Borgias”, de Neil Jordan, în „Turkey Girld” de Cristian Mungiu. „Serena” este deja pe marile ecrane. Va apărea și într-un alt film, alături de Harvey Keitel. Între timp are proiecte în teatrul românesc, precum „Omul cel bun din Seciuan” de Andrei Șerban.

EVZ: Din clipa în care team admirat în „Lolita” am rămas cu o sete de a te vedea și în alte spectacole. Cu ce ai rămas din experiența întâlnirii cu Ștefan Iordache?

Ana Ularu: Am făcut o școală excelentă înainte de a intra în facultate alături de Cătălina Buzoianu și Ștefan Iordache. Cumva, înainte să învăț să „înot” a trebuit să intru direct în Olimpiadă. Dar aveam instinct, o dragoste uriașă față de teatru, o pasiune pentru Nabokov pe care îl citisem înainte să sper că îi voi juca cel mai emblematic personaj și o fascinație coroborată cu un respect uriaș față de echipa în care intram. Mi s-a spus atunci că sunt talentată, dar asta e o noțiune care mi se pare încă inefabilă, așa că nu mi s-a urcat la cap niciodată. Tare teamă îmi e să vorbesc despre talent. Cred în lumina interioară, în șarm, în capacitate de empatie și mai ales în inteligență. Sunt combinații de trăsături bune și rele care impresia de talent. E ceva care se simte... harul respectiv se îmbunătățește însă prin muncă și modestie și exercițiu constant.

- Cum ai ajuns să joci cu Bradley Cooper?

- Ca de obicei, dând o probă. Am zburat câteva mile, am învățat în avion un text în timp ce încercam să nu adorm, m-am trezit într-un oraș pe care atunci nu-l prea știam și am ajuns în fața unei regizoare foarte puternice și exigente. M-am pierdut o clipă, apoi m-am adunat și ca orice actor, am încercat să ofer ce puteam mai bun pentru momentul respectiv. Probele sunt un animal bizar, rar dau valoarea unui actor și deseori stau sub semnul imprevizibilității - sunt regizori care nu te mai ascultă din momentul în care și-au setat mintea că nu arăți ca personajul pe care și l-au imaginat. A fost o chestie de chimie, printre altele.

- Cum ai reușit să depășești obstacolele lumii artistice de la noi, pentru că nu e deloc ușor?

- Cred că meseria asta cursă lungă și că își are singurătatea ei. Și deseori te împiedici, dacă la finalul zilei balanța în care pui bucuria de a juca și obstacolele înclină mai spre simpla plăcere de a construi un rol și a fi pe scenă sau platou nu mai contează nimic. Sigur, există preconcepții stupide, bârfe, necomunicare, idioțenie pură deseori. Dar nu cred să existe vreo meserie ideală. Iar pe asta eu am ales-o dintotdeauna și mă încăpățânez. E minunat să iei premii, să fii tratat uneori de parcă ai o superputere, să iei aplauze. Numai un ipocrit ar nega. Dar eu mă mențin foarte ancorată, știu că nimic nu e definitiv și nu prea am iluzii. Urmează să văd în fiecare zi ce am de făcut. Nu există un Graal al talentului pe care îl furi și alergi cu el, nu, e de muncit încontinuu la tine însuți și de căutat pe cât se poate să nu te repeți.

- Proiecte pe care le ai acum în desfășurare?

- Repet ceva minunat, dar nu pot spune încă ce, aștept filmul pe care îl voi face la anul, vorbim când o să știu mai mult.

- Ce contează cel mai mult pentru tine?

- Să fiu iubită și să existe încredere în mine și reciprocă. Și să am de lucru.

- Cum ai descrie viața pe care o trăiește un actor?

- Haotică total, mai ales pentru generația mea. Suntem dezrădăcinați, dar nu e neapărat rău, ne ține mereu în alertă asta. Mereu probe, dezamăgiri, bucurii, întâlniri frumoase... Nu ne plictisim.

- Ce înseamnă acasă pentru Ana Ularu?

- Acasă mă încarc, mă simt protejată. Acasă e familia mea, mama care e busola mea de multe ori, tatăl meu, bunicile mele, iubitul meu, prietenii mei. Acasă nu e un loc, e o stare. De a fi în siguranță și de a fi iubit.

„Un rol epuizant, dar sublim pentru vârsta mea”

A avut întâlniri frumoase, cu Silviu Purcărete, Dragoș Galgoțiu, spune Ana Ularu. Dar „cel mai puternic, dificil, epuizant, sublim rol perfect pentru vârsta și forța mea l-am primit recent de la Andrei Șerban în «Omul cel Bun». O nouă școală a rigorii, concentrării și inefabilului. De fiecare dată când intru în scenă îi mulțumesc din suflet, pe de o parte, și încerc să nu fac infarct, pe de alta. E o șansă uriasă acest rol, de a testa niște limite, fizice și psihice, de a încerca să păstrezi «a cool head» așa cum ne-a spus domnul Șerban în mijlocul unei furtuni”.