Aruncăm orice nu putem recunoaşte, orice ne stă în cale şi ne încurcă. Sunt extrem de rare familiile care-şi formează o arhivă, din care urmaşii ar putea culege ce a fost şi în sufletul acelora, duşi de mult sau mai de curând, ale căror chipuri, mai mult sau mai puţin asemănătoare, se văd în urâte portrete pe păreţi sau în albumele cu legătură veche (…).

Între hârtiile care se aruncă se află uneori şi ce trebuie pentru a cunoaşte viaţa unor oameni a căror amintire face parte din tezaurul istoric al neamului nostru. Din această oarbă risipă vine că trecutul nostru mai recent îl cunoaştem, calp şi şters, după acte publice, după dezbateri parlamentare şi articole de gazetă, interesate şi nedrepte, şi că istoria noastră literară e lipsită şi de preciziune, dar mai ales de acea intimitate care nu poate veni decât de la aceste revelaţii intime care nu erau menite publicităţii. Ce săracă e astfel, în comparaţie cu ce au alte popoare, povestea oamenilor reprezentativi sau conducători ai românilor!”

Aceste reflecţii amare îi aparţin lui Nicolae Iorga şi au fost formulate în octombrie 1934, după experienţe triste. După propria-i mărturie, i se întâmplase să cumpere în gara din Focşani fructe învelite în „hârtii de pe la 1820” („o întreagă arhivă pare a se fi răspândit aşa”, nota Iorga) sau, în altă împrejurare, seminţe de dovleac prăjite puse în cornete confecţionate din paginile nepreţuite ale unui incunabul! Pe drept cuvânt, în finalul articolului „Ce s-a făcut pentru arhivele noastre”, marele istoric exclama: „A

Din nefericire, speranţa exprimată de Nicolae Iorga s-a dovedit iluzorie! Risipa şi nepăsarea faţă de „urmele scrise ale trecutului” au continuat să se manifeste atât în rândul autorităţilor civile, militare şi ecleziastice, cât şi în rândul cetăţenilor din familii simple sau cu arbori genealogici multiseculari!

Evacuările, „dispersările”, bombardamentele şi alte distrugeri aduse de cel de-al Doilea Război Mondial au produs, din nou, uriaşe pierderi pentru tezaurul arhivistic naţional. Revenirea la starea de pace nu a produs şi un reviriment al preocupării (oricum firave!) pentru prezervarea documentelor. Dimpotrivă! Transformările politico-sociale (reforma agrară, exproprierile, naţionalizările), dar şi măsurile represive care au însoţit instaurarea regimului comunist (arestarea „duşmanilor poporului”, deportările, fixarea domiciliului obligatoriu) au produs noi distrugeri şi risipiri. Arhivele unor vechi familii boiereşti sau biblioteci nepreţuite au fost incendiate în curţile conacelor sau au primit întrebuinţări prozaice, pierind fără de urmă!

De la autodafé-urile luptei de clasă, la Fondul Arhivistic Naţional

Totuşi, odată depăşită etapa „revoluţiei democrat-populare”, precum şi cea a „obsedantului deceniu”, când lupta de clasă se ascuţea „ceas de ceas şi clipă de clipă”, lucrurile au început să intre, treptat, într-o stare de normalitate. Minţile luminate ale naţiei au reuşit, cu persuasiune şi fină diplomaţie, să convingă decidentul politic că „noi trăim prin «oameni care au fost»” şi că un regim care-şi poate extrage legitimitatea din istorie nu are decât de câştigat.

Un prim pas în direcţia revenirii la normalitate l-a constituit Decretul nr. 353/1957 pentru înfiinţarea Fondului Arhivistic de Stat, dar expresia concretă a triumfului cărturarilor a fost elaborarea Decretului nr. 472 din 20 decembrie 1971 privind Fondul Arhivistic Naţional al Republicii Socialiste România. La art. 1 al acestui decret se arăta: „Documentele create în decursul vremii de organele de stat, de alte organizaţii socialiste, de celelalte organizaţii sau de persoanele fizice care au îndeplinit funcţii sau misiuni de răspundere în stat sau au avut un rol deosebit în viaţa politică, socială, economică, ştiinţifică, culturală sau artistică a ţării, constituie izvor de cunoaştere a istoriei patriei (subl. ns.), a dezvoltării politice, economice, sociale şi culturale a ţării, a luptei poporului român pentru cucerirea şi apărarea libertăţii naţionale şi sociale, a eforturilor depuse pentru edificarea societăţii socialiste”.

Potrivit aceluiaşi articol, aceste documente erau considerate, „oricare ar fi deţinătorul lor”, drept „bunuri de interes naţional”, cărora statul le acorda protecţie specială, ele alcătuind „Fondul Arhivistic Naţional”.

Instituţia care îndruma, coordona şi controla activitatea privind evidenţa, selecţionarea, păstrarea şi folosirea documentelor incluse în Fondul Arhivistic Naţional era Ministerul Afacerilor Interne. Autoritatea acestuia nu se extindea doar asupra Direcţiei Generale a Arhivelor Statului (D.G.A.S.), aflată în componenţa M.A.I., ci şi asupra Arhivei Naţionale de Filme, din subordinea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru documentele cinematografice, şi asupra Comitetului de Stat al Radioteleviziunii Române, pentru documentele fonice şi video şi filmele de televiziune.

Întrucât legea prevedea că persoanele fizice care deţineau documente din Fondul Arhivistic Naţional (F.A.N.) le puteau depune „spre păstrare şi folosire” la D.G.A.S., dar şi dona sau vinde instituţiilor abilitate să deţină documente din F.A.N., a fost declanşată la nivel naţional o amplă campanie pentru identificarea unor astfel de documente.

Acţiunea „Istoricii” şi documentele Sfatului Ţării

În acest efort a fost angrenată şi Securitatea, prin structura sa de specialitate, Direcţia I „Informaţii interne”, care monitoriza foştii lideri politici, oamenii de cultură şi artă, instituţiile culturale, radio-televiziunea, presa scrisă, sistemul educaţional.

Una dintre cele mai interesante acţiuni derulate de această direcţie a purtat numele de cod „Istoricii”. Concret, planul de măsuri pentru operaţiunea „Istoricii”, întocmit de Direcţia I, a fost aprobat la 25 august 1972 de către ministrul de interne Ion Stănescu şi viza, în esenţă, „influenţarea pozitivă a unor fruntaşi transilvăneni, bucovineni sau basarabeni ori a succesorilor acestora de a preda arhivele personale Direcţiei Generale a Arhivelor Statului”. Acţiunea avea un caracter mai larg, vizându-i pe toţi foştii politicieni şi oameni de cultură care deţineau documente de interes istoric.

De un interes prioritar s-au bucurat personalităţile implicate în unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918 şi urmaşii acestora. Lista persoanelor care trebuiau verificate şi contactate în cadrul acţiunii „Istoricii” cuprindea nume precum: Sinicliu Elefterie, fost căpitan în armata Basarabiei, istoricul literar Iorgu Tudor, Pantelimon Halipa, preşedinte al Sfatului Ţării în 1918, Ciugureanu Ludmila Mimi, soţia lui Daniel Ciugureanu, fost prim-ministru al Republicii Democratice Moldoveneşti, Pelivan Maria, soţia lui Ion Pelivan, fostul ministru de externe al Republicii Democratice Moldoveneşti, Ion Buzdugan, fost secretar al Sfatului Ţării, Gherman Pântea, fost membru al Sfatului Ţării şi primar al Chişinăului în trei rânduri, Cazacu Petre, fost prim-director al R.D. Moldoveneşti, Nichita Smochină, unul dintre organizatorii Congresului moldovenilor transnistreni de la Tiraspol din decembrie 1917, sociologul Zamfir Arbore, istoricul Alexandru Boldur, istoricul Alexandru Gonţa, pedagogul Onisifor Ghibu, pedagogul şi filologul Harea Vasile şi geograful Năstase Gheorghe, ambii profesori universitari la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi ş.a.

După cum se poate observa, nu toţi cei avuţi în atenţie mai erau în viaţă, unii dintre ei sfârşind tragic în temniţă pentru „vina” de a fi luptat pentru unire, cum era cazul lui Daniel Ciugureanu (mort în închisoarea Sighet în 6 mai 1950) sau Ion Pelivan (decedat tot la Sighet, în 24 ianuarie 1954). În astfel de cazuri, Securitatea avea misiunea de a identifica urmaşii legali ai acestor personalităţi şi stabilirea existenţei unor documente cu caracter istoric în cadrul patrimoniului moştenit, în vederea conservării acestora.

Istoria naţională – armă în confruntările politice româno-sovietice

Dar de ce acest interes deosebit pentru a identifica şi păstra documente referitoare la istoria Basarabiei şi a momentului unirii acesteia cu România? În primul rând, pentru că autorităţile din perioada interbelică dăduseră dovadă de o nepăsare vecină cu inconştienţa. Aşa cum arăta istoricul Ion Constantin, acest lucru a ieşit la iveală imediat după 6 martie 1945, când autorităţile sovietice de ocupaţie acţionau nu doar pentru recuperarea cetăţenilor români originari din Basarabia, ci încercau să identifice şi arhiva Sfatului Ţării, pentru a o transfera în U.R.S.S.

Chestionat asupra sorţii acestei importante arhive, Ioan Pelivan relata, în 20 aprilie 1945, că încercase, în urmă cu „vreo 10-15 ani”, să dea de urma documentelor prin depozitele unor instituţii din Chişinău. În cele din urmă, Pelivan aflase de la autorităţi că, „din lipsa unui local potrivit” şi pentru că din arhivă dispăruseră câteva dosare importante, arhiva Sfatului Ţării fusese mutată la Bucureşti şi „vărsată” în arhiva Ministerului Afacerilor Interne. La Bucureşti a fost primit cu solicitudine de conducerea ministerului, dar, în pofida eforturilor funcţionarilor de la arhivă, „s-au găsit numai două dosare deteriorate, dintre care unul se referea la contabilitatea Sfatului Ţării, iar al doilea conţinea nişte corespondenţe de importanţă neînsemnată”.

Explicaţia a venit de la un funcţionar cu experienţă care a relatat că dosarele Sfatului Ţării au fost transportate de la Chişinău la Bucureşti „în vagoane stricate încă de pe timpul Marelui Război (1916-1918), cu acoperişurile sparte, şi că ele ar fi sosit la destinaţie mucegăite şi parte putrezite”.

Nici puţinele dosare rămase la Chişinău nu au avut o soartă mai bună. Cea mai mare parte a acestora au fost ridicate de autorităţile sovietice în perioada iulie 1940 – iunie 1941, iar restul au fost distruse de un bombardament german. În acest context, este limpede că orice document referitor la activitatea Sfatului Ţării şi la unirea Basarabiei cu România, păstrat în arhive particulare, căpăta o valoare deosebită pentru istoria naţională.

În al doilea rând, trebuie avut în vedere faptul că, după 1960, conducerea P.C.R. a început, gradual, să aducă la lumină istoria Basarabiei şi apartenenţa acesteia la spaţiul românesc. Publicarea unor lucrări despre Dimitrie Cantemir, a volumului patru din tratatul de istorie a României, dar mai ales publicarea, în 1964, a volumului „Însemnări despre români (manuscrise inedite)” aparţinându-i lui Karl Marx, la scurtă vreme după aşa-numita „Declaraţie de independenţă” din aprilie 1964, arătau clar că românii, chiar comunişti fiind, nu au uitat nicio clipă că Basarabia este pământ românesc. Ca urmare, din 1965, dar mai ales după 1968, a început un veritabil „duel istoriografic” între istoricii din România şi cei din R.S.S. Moldovenească, în special, şi din U.R.S.S., în general. În aceste dispute ştiinţifice, dar cu serioase implicaţii politice, documentele şi mărturiile protagoniştilor reprezentau „muniţia” de bază. De aceea, în paralel cu identificarea şi recuperarea documentelor referitoare la Basarabia şi la unirea acesteia cu ţara, a fost demarată o campanie de istorie orală, prin intervievarea tuturor membrilor Sfatului Ţării care mai erau în viaţă.

Revenind la acţiunea „Istoricii”, trebuie să subliniem faptul că persoanele contactate au fost convinse de angajaţii Arhivelor Statului, dar şi de ofiţerii de securitate, care le contactau în calitate oficială sau sub diverse acoperiri, că documentele şi lucrările pe care le posedă vor fi mult mai bine conservate şi vor intra în circuitul ştiinţific, dacă vor fi donate unei instituţii de specialitate. În acest fel, se va evita pierderea sau distrugerea lor, iar faptele din trecut vor putea fi cunoscute de publicul larg.

Materialele documentare ajunse la Arhivele Statului în urma derulării acestei vaste operaţiuni au fost dintre cele mai diverse: documente oficiale, scrisori particulare şi telegrame, acte de studii, jurnale şi memorii, fotografii, hărţi, atlase, afişe, cărţi. De exemplu, Mancaş Ala, fiica lui Ştefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Ţării şi secretar general în Ministerul Instrucţiei Naţionale, oferea în 22 mai 1973 o parte a bibliotecii tatălui său (632 cărţi şi broşuri despre Basarabia, un manuscris în slavonă cu o vechime de cca. 300 de ani), patru hărţi ale Basarabiei, 12 fotografii (membrii Sfatului Ţării în medalion, aceiaşi membri în momentul votării reformei agrare, prima promoţie de învăţători care au predat limba română în şcolile din Basarabia) şi mai multe numere din ziarele „Sfatul Ţării”, „Ardealul” şi „România Nouă”, publicate în toamna anului 1917 şi în anul 1918.

În octombrie 1973, profesorul Văleanu Alexandru, fost deputat în Sfatul Ţării şi apoi prefect al jud. Tighina, dona Arhivelor Statului lucrarea „Personalităţi de origine română în serviciul ţarismului şi al Uniunii Sovietice” (321 file, cu 50 de portrete), manuscrisul intitulat „Catalogul localităţilor cu denumiri identice aflate pe teritoriile R.S. România şi U.R.S.S.”, fotografii ale lui Pantelimon Halipa, Nichita Smochină, Ion Inculeţ, Ion Teofil Iancu, precum şi corespondenţă personală.

„Nimic nu trebuie aruncat!”

„Se poate ca o hârtiuţă de pe la 1820- 30, înainte de a se crea prin Regulamentul Organic Statul cel nou, să fie mai bine venită decât un solemn act de proprietate de la Petru Rareş sau de la Mircea Ciobanul”, susţinea Nicolae Iorga în 1934. Din păcate, această înţelepciune, ajunsă vremelnic şi în mintea celor chemaţi să conducă instituţiile naţiei şi statul român, în ansamblul său, pare să se fi pierdut! În decembrie 1989, prin incendierea Bibliotecii Centrale Universitare, au fost distruse (?) nu mai puţin de şase incunabule. După 1990, inestimabile fonduri arhivistice ale unor instituţii au fost răvăşite, distruse sau păstrate în condiţii improprii. Aidoma lor, arhive personale şi biblioteci cu cărţi rarisime au fost risipite, aruncate chiar la gunoi sau îşi aşteaptă încă cercetarea prin locuri neştiute.

Poate ar fi timpul ca acum, la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire, fondul documentar al acestui eveniment crucial să fie digitalizat integral şi pus la dispoziţia tuturor cercetătorilor, ca o piedică în calea uitării şi ca o măsură de precauţie faţă de „accidentele” care, de-a lungul timpului, au şters segmente întregi ale istoriei naţionale!

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)