În momentul când începe un conflict major, precum cel din Ucraina, întotdeauna jurnaliștii se întreabă: „De partea cui ar trebui să fiu?” Kiev? Moscova? Munchen? Washington? În cazul de față, răspunsul meu este – niciuna dintre acestea. Singurul loc în care ar trebui să te afli ca să înțelegi toate astea e capul președintelui rus Vladimir Putin. Putin este cel mai puternic și mai necontrolabil conducător de după Stalin, iar momentul acestui război este produsul ambițiilor, strategiilor și nemulțumirilor sale, relatează ziarul The New York Times.
Dar, cu toate astea, nici America nu este total nevinovată în privința ațâțării lui.
Cum e posibil? Putin vede în ambiția Ucrainei de a ieși din sfera sa de influență atât o pierdere de ordin strategic, cât și o umilire personală și națională. În discursul său de luni, Putin a afirmat pur și simplu că Ucraina nu are dreptul la independență, ci este parte integrantă din Rusia – poporul ei este legat de noi „prin sânge și prin relații de familie”. Or, asta explică violența lui Putin față de guvernul liber ales al Ucrainei, acesta fiind echivalentul geopolitic al unei jertfe pentru onoare.
De fapt, Putin le spune ucrainenilor (dintre care cei mai mulți vor să intre mai degrabă în UE decât în NATO) următorul lucru: „V-ați îndrăgostit de cine nu trebuia. N-o să scăpați nici cu NATO și nici cu UE. Iar dacă trebuie să vă condamn guvernul la moarte ca să vă readuc acasă, atunci am s-o fac”.
Este ceva urât și visceral. Cu toate astea, există aici o poveste de culise relevantă. Atașamentul lui Putin față de Ucraina nu este doar o dovadă de naționalism mistic.
În opinia mea, există două surse care alimentează acest foc. Prima ar fi decizia nefericită a SUA din anii ’90 de a extinde NATO în urma – de fapt, în ciuda - prăbușirii Uniunii Sovietice.
Iar cea de-a doua sursă, mult mai importantă, este felul în care Putin a profitat cu cinism de extinderea NATO până în apropierea granițelor Rusiei ca să îi atragă pe ruși de partea sa din dorința de a-și acoperi marile eșecuri ale conducerii lui. În principal, Putin nu a reușit să transforme Rusia într-un model economic care să-i atragă practic vecinii, și nu să-i respingă, și nici nu a reușit să-i facă pe rușii cei mai dotați să rămână, și nu să stea la coardă la vize pentru Occident.
Trebuie să examinăm ambele surse ale focului. Cei mai mulți dintre americani nu au prea luat în seamă extinderea NATO de la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000 spre țări din Europa Centrală și de Est precum Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Letonia, Lituania și Estonia, toate făcând parte din teritoriul sau din sfera de influență a Uniunii Sovietice. Nu e niciun mister de ce aceste țări doreau să intre într-o alianță care obliga SUA să le vină în ajutor în eventualitatea unui atac din partea Rusiei, o succesoare a Uniunii Sovietice.
Misterioasă a fost însă întrebarea de ce Statele Unite – care, pe vremea Războiului Rece, visau că într-o zi, Rusia va avea parte de o revoluție democratică sau de un lider care, oricât de stângaci, va încerca să transforme țara într-o democrație și să o alăture Occidentului – vor alege în schimb să trântească NATO în fața Rusiei tocmai când ea era slabă.
Un foarte mic grup de oficiali și de politologi din acea vreme, inclusiv eu, au pus aceeași întrebare, dar am fost reduși la tăcere.
Cea mai importantă, și totodată singura voce din vârful Administrației Clinton care a pus aceeași întrebare a fost nimeni altul decât secretarul apărării, Bill Perry. Aducându-și aminte de moment cu ani mai târziu, în 2016, la o conferință organizată de ziarul The Guardian, Perry a spus:
„În ultimii ani, vina cea mai mare o poartă deciziile adoptate de Putin. Dar la început, trebuie să spun că cel mai mult Statele Unite au purtat această vină. Primul nostru demers care chiar ne-a lansat într-o direcție greșită a fost momentul când a început extinderea NATO, iar o serie de țări est-europene, unele vecine cu Rusia, au fost admise. În toți acei ani, noi am cooperat îndeaproape cu Rusia, iar rușii începuseră să se obișnuiască cu ideea că NATO le poate fi mai degrabă un prieten decât un dușman – dar se simțeau extrem de neliniștiți să știe că NATO e chiar la frontierele lor și ne-au tot cerut să nu continuăm acest demers”.
Pe data de 2 mai 1998, imediat după ce Senatul a ratificat extinderea NATO, l-am sunat pe George Kennan, arhitectul îmblânzirii de succes a Uniunii Sovietice de către SUA. Intrat în Departamentul de Stat în 1926, și fost ambasador la Moscova în 1952, Kennan era considerat oarecum cel mai mare expert al Americii în privința Rusiei. Deși la vremea aceea avea 94 de ani și un glas firav, el s-a arătat dur când i-am cerut părerea cu privire la extinderea NATO.
Voi reda mai jos întregul răspuns al lui Kennan:
„Cred că este începutul unui nou Război Rece. Cred că, treptat, rușii vor reacționa în sens contrar, iar asta le va influența politicile. Cred că este vorba despre o tragică greșeală. Nu exista niciun motiv pentru asta. Nimeni nu amenința pe careva. Această extindere i-ar face pe întemeietorii acestei țări să se întoarcă în mormânt.
Am semnat să protejăm o întreagă serie de țări, deși nu dispuneam nici de resurse și nici nu intenționam să facem asta la modul serios. (Extinderea NATO) a fost pur și simplu demersul ușuratic al unui Senat care nu era cu adevărat interesat de politica externă. Ceea ce mă irită este cât de superficială și de prost informată a fost dezbaterea din senat. Am fost mai ales deranjat de aluziile din care reieșea că Rusia ar muri de nerăbdare să atace Europa de Vest.
Oamenii nu înțeleg? Diferendele noastre de pe vremea Războiului Rece erau cu regimul comunist sovietic. Acum întoarcem spatele acelorași oameni care au lansat cea mai mare revoluție fără jertfe din istorie ca să înlăture regimul sovietic. Iar democrația Rusiei este avansată, dacă nu chiar mai avansată decât a oricăreia dintre aceste țări pentru care am semnat ca să le apărăm de Rusia. Desigur, Rusia va reacționa dur, iar atunci (artizanii extinderii NATO) or să zică: ‘V-am spus mereu cum sunt rușii’, dar nu e așa”.
Or, EXACT asta s-a întâmplat.
Bineînțeles, transformarea Rusiei de după Războiul Rece într-un sistem liberal – așa cum s-a întâmplat după cel de-Al Doilea Război Mondial cu Germania și Japonia de după război - nu era nici pe departe sigură. Într-adevăr, dată fiind experiența redusă a Rusiei în materie de democrație, fenomenul ar fi fost de lungă durată. Dar, la acea vreme, unii dintre noi am crezut că merită efortul, pentru că și o Rusie mai puțin democratică – dacă ar fi fost inclusă și nu exclusă din noua ordine de securitate europeană – s-ar putea arăta mult mai puțin interesată și ar avea mai puțin de profitat dacă și-ar amenința vecinii.
Desigur, nimic din toate astea nu justifică dezmembrarea Ucrainei din cauza lui Putin. Pe vremea primelor două mandate ale sale ca președinte – din 2000 până în 2008 – el a mormăit câte ceva despre extinderea NATO, dar nu prea a făcut mai mult decât atât. Pe vremea aceea, prețurile petrolului erau mari, ca de altfel și popularitatea din țară a lui Putin, pentru că el prezida peste niște ruși ale căror venituri creșteau puțin după deceniul de dureroase restructurări și de sărăcie care a urmat căderii comunismului.
Dar în ultimul deceniu, cum economia Rusiei stagna, Putin ar fi trebuit fie să aplice mai multe reforme economice, care însă i-ar fi putut slăbi controlul la comanda țării, fie să se bazeze și mai mult pe apropiații corupți ai cleptocrației capitaliste. El a ales această ultimă variantă, după cum explică Leon Aron, expert în Rusia la American Enterprise Institute și autor al cărții ‚Elțîn, o viață revoluționară’, care acum scrie o carte despre viitorul Rusiei lui Putin. Or, atât ca să ascundă, cât și ca să distragă atenția de la această opțiune, Putin și-a schimbat baza popularității sale de la „un distribuitor al bogăției recent regăsite a Rusiei și reformator al economiei la un apărător al patriei”, afirmă Aron.
Or, tocmai când, din motive politice interne, Putin a ales să devină un răzbunător naționalist și un permanent „președinte din vremuri de război”, după cum spune Aron, iar ceea ce îl aștepta pentru a fi stârnit a fost pericolul unei amenințări care să-i reunească pe ruși în spatele lui: „Fructul la îndemână al extinderii NATO”.
Iar de atunci, el s-a bazat pe asta, chiar dacă știe că NATO nu are planuri vizând aderarea Ucrainei.
De obicei, țările și liderii reacționează în fața umilinței prin una din următoarele două căi – agresiune sau introspecție. După ce China a traversat ceea ce, în opinia sa, a însemnat un „secol de umilințe” din partea Occidentului, sub Deng Xiaoping, țara a ripostat spunând în principal că „O să vă arătăm noi. O să vă batem mergând chiar pe mâna voastră”. Când Putin s-a simțit umilit de Occident după căderea Uniunii Sovietice și după extinderea NATO, el a răspuns: „Vă arăt eu vouă. Am să bat Ucraina”.
Da, lucrurile sunt mai complicate decât atât, dar vreau să spun un lucru: acesta e războiul lui Putin. El este un rău conducător atât pentru Rusia, cât și pentru vecini. Dar America și NATO nu sunt doar niște privitori nevinovați ai evoluției sale, relatează Rador.