La spectacolul “Iancu Jianu”, ne-am “lipit”, cum se spune. Pentru acel eveniment, Bogdan a dorit să arătăm publicului o luptă reală. În timpul spectacolului, Bogdan era  singur pe centru și atunci am simțit să intru așa, fără improvizare, să mă lupt cu Jianu în fața publicului. Am avut și cascade, căzătură de pe cal, totul a ieșit frumos, real. Apoi, într-un alt moment, la Bușteni, Castel Cantacuzino, stabiliserăm cu Bogdan așa: “Vor fi în program bătăi, rupere de mese, iar eu voi veni la tine și tu mă arunci în sus și vei rupe o masă cu mine.” Bogdan: “Ești sigur? Te arunc pe tine?”, I-am spus: ”Lasă așa, mergi pe mâna mea!” Și așa am făcut, Bogdan a fost de acord, m-a ridicat în sus, a rupt masa cu mine....  Mult mi-a plăcut acea scenă !

După spectacol, toți eram bine, nimeni rănit (pentru că și acest fapt este esențial, când se lucrează cu cascade, efecte speciale, să fim toți întregi la final), s-a organizat o masă mare, la care Bogdan m-a invitat și pe mine și a spus: “De acum încolo, unde sunt eu, este și Ungureanu!”

Acele cuvinte m-au emoționat enorm, a fost mult pentru mine, un om care, trecut prin atâtea, nu mă înmoi așa ușor. Cu 3 vorbe, Bogdan mi-a atins sufletul. Din acea clipă, am știut că, indiferent unde voi fi și unde va fi el, indiferent dacă am cu ce sau nu, eu sunt lângă acest om! Fără așteptări, fără orgolii, direct și în adevăr, așa cum mă știu.

Lupii Albi sunt o Familie, indiferent de locul și distanța de timp la care reușim să ne adunăm, să ne vedem, crezul ne rămâne același, iar Codul de Onoare ne este sădit în inimă. Îmi amintesc cu drag de întâlnirea cu fiecare dintre ei.

O frumoasă amintire am și cu Liviu Subțirică. El e un artist mare, face niște poze extraordinare, de la el am și eu cele mai bune fotografii, de până și eu mă uit cu bucurie la mine. Ei, și la un moment dat, îl aud pe Liviu că întreabă: “Dar eu cu cine mă bat?” Aceasta pentru că, pe lângă faptul că se ocupa de fotografie, avea și rol în spectacol. Și eu i-am spus: “Cu mine te lupți!” Și am avut o scenă frumoasă de luptă cu Liviu, de ne-au felicitat și Bogdan și Vlad (Miriță). Așa a început și prietenia mea cu Liviu.

Apoi cu Adi, Adrian Curpene, am și cu el strașnice amintiri. Una dintre ele este de-a dreptul plină de umor, având în vedere zona de tensiune în care noi ne desfășuram evenimentele. Într-un spectacol la Mărășești, la Mausoleu, de 1 Decembrie ( Mărășești 1917), aveam un moment în care eu, german fiind, urma să fiu incendiat cu un aruncător de flăcări, de către Adrian. Pentru că așa, arzând, să mă rostogolesc până ajungeam la picioarele generalilor. Adrian are față de noi toți un comportament foarte protector, indiferent că este vorba de copii sau de noi, ceilalți. Și îi spun: “Dă-mi foc!” “Nu pot! Dacă te arzi?!” Eu: “Dă-mi foc!” Și mi-a dat. S-a aprins costumul și m-a ținut focul lui Adrian de la Mausoleu de sus, fix până am ajuns jos, unde erau generalii. Când l-am privit pe Bogdan în ochi și l-am simțit mulțumit, am știut că a ieșit ce trebuie.  

La spectacolele Lupilor Albi, publicul trăiește lângă noi, cu noi, tresaltă la fiecare mișcare, la fiecare cascadă. Îi simți că se transpun acolo, în fapt. Ni s-a întâmplat deseori ca, după eveniment, să vină din public străini la noi, nu doar români, să ne felicite. Au fost de-a lungul timpului și oameni de film, regizori, actori. Ne felicită și ne mărturisesc că ei așa ceva nu au mai văzut. Pe trăite. Știu că se fac în filme tăieri de cadre, retușuri, etc...dar la noi totul se întâmplă ad-hoc. Adrenalina e la maxim și pentru noi, cei din spectacol, dar și pentru spectatori. Odată, întrebau niște americani de mine, că m-au văzut în lupte, apoi, eu căzând de pe cal, erau ferm convinși că m-a luat salvarea după spectacol. “Uitați-l la noi, la masă! E aici!” le-a fost răspunsul, din partea colegilor mei.

Sunt pasionat de turnir și păstrez această tradiție a turnirului în mine. M-am documentat mult în acest sens, să știu cum se pregătesc caii, cum arată un spectacol medieval cu adevărat, cum se luptă pedeștri, cu schițe realizate pentru ca totul să fie în linie. Aceeași grijă pentru detaliu am observat-o și am admirat-o mult și la Bogdan. Ca regizor, ca actor. De aceea am primit reacția totală de apropiere și de recunoștință din partea publicului, pentru că munca în echipă este mereu mult sudată. Fiecare își cunoaște rostul și locul.

În ceea ce privește cascadele, sunt luptele cu sabie sau fără, luptele de pe cai, urmate sau nu de căzături de pe cal. Cascadele sunt pregătite prin antrenament, totul este calculat. Eu, când trebuie să cad de pe cal, nu cad la întâmplare, ci calculat, într-un loc anume. La fel, când trebuie să lupt, îmi calculez fiecare unghi în care dau cu sabia, astfel încât fiecare lovitură să pară reală. De aceea, am studiat mult luptele cu săbii. Și încă învăț. Reflexele...da, e foarte important să le ai, dar degeaba există dacă nu sunt puse în valoare.

Sergiu (Nicolaescu) ne repeta mereu că la cascadele de cădere, nu îl interesa cum cădeai, ci cum aterizai. Trebuie să știi cum cazi, în așa fel încât nici să nu pari o marionetă, dar să îți și protejezi plămânii. La Sinaia, am avut o scenă în cadrul spectacolului dedicat Primului Război Mondial, cu Bogdan Jianu și Adrian Curpene, în care eu urma să fiu împușcat și să cad de la balcon, rupând o masă. Frumoasă mișcare a fost și atunci.