Şi-a părăsit nevasta şi pe cei doi copii pentru o femeie mai tânără. Copiii l-au iertat şi toată lumea ştie că au trecut peste toate supărările şi „s-au realizat”. Dar Hârlăul şi partidul nu au putut uita nebunia bărbatului. L-au făcut personaj principal într-o piesă de teatru jucată chiar în urbea sa şi l-au şi chemat la spectacol.
Actorii, profesori şi cadre medicale din oraşul ieşean, ştiu însă că el n-a priceput mare lucru din lecţia dată la scenă deschisă. Poate oprobriul i-o fi speriat însă pe alţi bărbaţi cărora le-a făcut cu ochiul vreo tinerică şi i-a învăţat că nu se merită să-ţi laşi familia, că partidul pare să aibă asemenea soacrei un ochi la spate şi puterea de-a te face de râs în faţa publicului din oraş. Afişul piesei „Rătăcirea” a stat pe stâlpii din Hârlău luni bune şi spectatorii au umplut la refuz sala casei de cultură la fiecare reprezentaţie. Actorii au îmbătrânit jucând timp de peste 30 de ani în 800 de spectacole şi încă s-ar urca pe scenă, dacă li s-ar da ocazia. Teatrul popular din Hârlău, care a adunat actori din „toate categoriile profesionale” şi-a primit ultimile aplauze în 1996, ucis de capitalismul care i-a alungat pe actori să se căpătuiască prin ţări străine. În căminul cultural nu mai cade cortina, ci tavanul. Veteranii scenei, cei care au rămas în Hârlău, bucurându-se de pensie, nu ştiu însă ce li se pregăteşte. Pregătind spectacolul 801 De altfel, nimeni nu ştie ce s-a discutat în taină la Muzeul viei şi vinului din Hârlău, sub prezidiul directorului Paul Iancu. Trei profesoare stăteau aliniate la masă şi sorbeau mute cafea şi vorbele celui care o să schimbe încă o dată istoria culturală a Hârlăului.
„Ne-am gândit să reluăm discuţiile ca să punem bazele acestei activităţi extraordinar de frumoase şi educative în acelaşi timp – teatrul popular «Petru Rareş». Ăsta e rostul întâlnirii noastre, dovadă că ne-am şi gândit la nişte piese de teatru, ne-am gândit la nişte oameni pe care să-i distribuim şi am stabilit, astăzi, că la Hârlău, cum de-a lungul timpului s-a jucat şi Alecsandri, şi Caragiale, Tudor Popescu, Victor Eftimiu şi foarte mulţi autori din dramaturgia naţională, să reluăm activitatea teatrului printr-o piesă de teatru shakespeariană”, a cuvântat Paul Iancu stând semeţ în picioare, după ce şi-a lăsat haina de la costum să alunece pe spătarul unui scaun. Nici uimirea, nici curiozitatea nu ating feţele celor trei viitoare actriţe. De altfel, Shakespeare ar putea fi salvarea de la demascare a oricărui bărbat hârlăuan care a călcat strâmb vreodată. „Visul unei nopţi de vară” şi „Îmblânzirea scorpiei” sunt cele două comedii între care oscilează actorii din Hârlău. Oricum, în afară de ultimii doi actori târzii, Florica Teodor de 75 de ani şi Ioan Irimia de 70, foşti profesori, pe scenă vor urca şi câţiva elevi. Mai târziu în aceeaşi zi, Ioan Irimia are o dilemă. „Tineretul de azi e greu să ia adevăratul înţeles a conţinutului unei piese de Shakespeare, mai ales că sunt versuri. Ca şi cum ai recita o poezie de Eminescu, imediat îi scoţi din sală, în primul rând că trebuie să ai şi actori... Shakespeare şi cu Eminescu sunt foarte greu de interpretat pentru că în nuanţarea versurilor trebuie să dai adevăratul sens”, e tema sa de gândire. „Găsim în proză şi poate vă găsim un rol care v-ar conveni”, îl linişteşte directorul Muzeului viei şi vinului. AMINTIRI ÎN ACTE
„Treabă culturală, domnule” Pentru că Partidul le cerea, „nu îi obliga”, să facă şi activitate culturală, foştii profesori au ales să facă teatru. De altfel, cam în toate oraşele ţării exista câte o trupă de teatru popular care aduna toate categoriile profesionale să plămădească artă pentru concetăţenii lor. De altfel, „muncă culturală” a devenit a patra cacofonie acceptată în Hârlău, de când Partidul i-a urcat pe scenă ca să educe mulţimile. „S-a făcut treabă culturală, domnule, cum se zicea”, glumeşte Ioan Irimia. De altfel, Ioan Irimia s-a regăsit cel mai bine în comedie, cu o excepţie. „În «Mama s-a îndrăgostit», atât de mult m-au impresionat vorbele din text - eu eram soţul fiinţei bolnave în ultimul hal care urma să moară - încât pe scenă am reuşit să plâng”, îşi aminteşte la 20 de ani distanţă profesorul. „Aşa este, aţi făcut un rol mare atunci...”, spune hotărât şi Paul Iancu. „Am plâns nu de emoţie, am trăit din plin, situaţia de la început până la sfârşit. Eram tată de doi copii, părăsiţi de soţie pentru că ea s-a dus la spital. (...) Eu sunt şi un fel sentimental, mă emoţionez când am de trăit ceva deosebit. Şi piesa asta am jucat-o de vreo zece ori după Revoluţie”, continuă actorul fără să lase loc complimentului primit. Reprezentaţii la catedră Intens a trăit piesa şi Florica Teodoru, cea care a jucat rolul mamei bolnave. „M-am îndrăgostit de un bărbat, cu ochii albaştri...”, îşi aminteşte o replică şi pare să devină visătoare, dar îşi revine. Rememorează din apartamentul său curat ca o farmacie câteva dintre întâmplările care i-au piperat viaţa în orăşelul de provincie. E îmbrăcată într-un trening roşu şi amintirile au prins-o în timp ce stătea la o cafea cu o colegă de breaslă. Pentru fosta profesoară nu pare să fi trecut prea mult de când a început teatrul, în 1962. „Trebuia să participăm la o formă de activitate culturală, indiferent care era ea, primeam o notă, la inspecţii, la definitivat, la examene de grade, o notă la lecţie şi o notă la munca culturală şi se făcea o medie”, povesteşte despre prima chemare la scenă. Şi bineînţeles, a fost pasiunea care i-a adus şi câteva discuţii în familie, cu soţul care, mai în glumă, mai în serios, o ameninţa că îi face bagajul şi o trimite la casa de cultură. Pentru a merge în turneu prin oraşe din Moldova şi-a dat fetiţa de clasa a IV-a la internat. Dacă ar lua-o de la capăt, ar merge mai degrabă pe teatru, decât pe cariera de profesoară de biologie, cu toate că e mulţumită că a format destui ingineri şi doctori. „Dacă ar fi s-o iau de la capăt şi aş reuşi la examen, poate m-aş duce la Teatru. Dar eu am făcut teatru la clasă cu elevii... La un moment dat, un domn inspector mi-a spus că joc teatru şi i-am spus că în faţa copiilor, dacă nu joci şi puţin teatru, îi plictiseşti, nu îi atragi. Şi copiii nu sunt mici, sunt mari, 17-18 ani, nu-i poţi păcăli”, spune femeia. Elevii nu-şi permiteau să facă remarci cu privire la prestaţia de pe scenă a profesoarei lor. Făceau însă altfel de observaţii: „Un elev a spus: «Al dracului, ce corp are asta»”. Din când în când mai soarbe apă din cana pe care o ţine lipită de mână. „Când aveam emoţii, mi se usca gura, ca acuma”. A avut roluri importante în „Sosesc deseară”, „Soare răsare, soare apune”, „A murit Bubi”, „La curţile Hârlăului”, „Rătăcirea”, „Viaţă particulară”, „E vinovată Corina?”. Acum s-ar întoarce doar ca să regizeze câte ceva, dacă i se va permite, pentru că nu ştie dacă ar mai putea memora vreun rol întreg: „Îmi amintesc lucruri din tinereţe, de amănunt, dar alteori nu ştiu dacă am încuiat uşa”. Recunoaşte că i se potriveşte mai bine actoria fiindcă întotdeauna a ştiut să asculte ordine, dar îi e teamă că dacă s-ar întoarce pe scenă ar avea unii de comentat. „O să spună că asta care a făcut şi a dres pe vremea comuniştilor şi a făcut propagandă...” Viaţa pe scenă „îndulcită” cu piper De data asta are suficient timp liber, fiind la pensie, ca să repete rolul. În vremurile de glorie a teatrului stăteau până noaptea târziu. Noroc că l-a înţeles nevasta. „Ea între timp se juca cu copiii, şi eu mă jucam de-a teatrul”, e glumeţ actorul. De altfel, dintre toate comediile pe care le-a jucat, cel mai tare i-a plăcut rolul lui Sache din „Sosesc deseară”.
„Se potrivea exact ca o mănuşă pe mână. Mulţi ştiau că eu pe ambele mâini aveam scris aproape tot rolul şi eu mă făceam că mă uit, în realitate nu era chiar aşa. (...) Apoi, când lumea era în derută, mie mi se aduce de două-trei ori pe scenă dulceaţă şi îi spuneam lui Olimpiu, stăpânul casei din piesă, când el nu mai putea de necaz că fecior-su tot îi cere parale: «Doamne, ce unge dulceaţa asta mecanismul omului, precum păcura şuruburile maşinilor. Şi odată doamna Teodor mi-a trântit un pumn de piper şi sare şi a pus dulceaţă şi mi-a adus pe scenă”, povesteşte cu veselie, ca la clacă, profesorul.
N-a uitat nimic din secretele meseriei de actor: „Nici nu puteai să ai pauze prea mari între replici, mai ales că piesa dura trei ore, în trei acte, dacă mai făceam şi pauze, o scoteam în patru ore”. Amintirile profesorului sunt întrerupte din când în când de clinchetul mouse-ului. Paul Iancu joacă Solitaire. Hârlău are nevoie din nou de teatru. O ştiu foştii profesori care nu-i mai pot face pe tineri să deschidă o carte, o ştie Paul Iancu ale cărui piese scrise după chipul şi asemănarea vieţii din micul oraş par să nu mai empatizeze cu democraţia. „Omul nu mai ştie ce înseamnă libertatea şi ce să facă cu ea”. Lucrurile par fi puse la punct: costume o să-şi facă singuri, ca şi până acum, o să improvizeze o scenă pe unde, prima lectură a piesei va fi în câteva zile. Peste Hârlău cade întunericul ca o cortină.
Recomandările noastre
