Acasa la Zoo, Teatrul Act. sursa: EVZ Teatrul este o experiență personală. La fel ca o sculptură de Brâncuși pe care-o privești acasă, nu la muzeu. De aceea este greu să spui de ce ți-a plăcut o piesă de teatru, mai ales dacă nu ești critic de specialitate, ci doar spectator. Dar până la urmă din motivul acesta mergem la teatru, nu-i așa? Pentru a avea o experiență de spectator.
Piesa „ACASĂ LA ZOO”, montat în varianta integrală pentru prima dată în România, combină o piesă clasică scrisă în 1958 – „The Zoo Story” cu piesa într-un act – „Home Life”, scrisă în 2004. Am văzut-o la aproape un an de la premieră. Vreți un sfat? Duceți-vă și voi. Pe scena Teatrului ACT veți întâlni trei personaje care crează un spațiu mitic, străjuit de firele invizibile ale destinului, scene care vă aruncă într-un roller-coaster debusolant. De viață și moarte. Care ne reamintește că de la dragoste la ură este un singur pas. Îl poți face și tu par să spună cei trei actori prezenți pe scenă. E ușor de făcut, aproape banal, te gândești la final.
Ann (Ada Condeescu), soția lui Peter (Ionuț Grama), care se întâlnește cu vagabondul Jerry (István Téglás), nasc o cavalcadă de trăiri și emoții care te iau prin surprindere. Începe cu o discuție despre sex între doi soți ușor înstrăinați. Jocul marcat de pudibonderie, ajunge la amănunte anatomice situate la polul opus. O relație de iubire, convențională, tipic burgheză, cu două fete, papagali și pisici nu reușește să astupe șanțul săpat de timp între cei doi. Pare că numai instinctul animalic, posedarea sălbatică, îi mai poate salva de la înstrăinare, deși...
Zoo. Acasă la Zoo, o menajerie a animalelor umane
Ascultându-i te întrebi ce înseamnă să fii legumă într-o relație. Și dacă într-adevăr, undeva într-un colțișor al minții ai ascuns un animal, capabil să provoace durere de dragul plăcerii, precum Peter. Un Peter dominat de o soție care-l vrea mai obraznic, mai indecent, mai dur, el nedorindu-și să fie altceva decât un editor de manuale școlare. O mască socială făcută bucăți într-o după-amiază însorită de duminică. Pe o bancă. Sau mai corect, de o bancă. Banalul Peter reușește să treacă dincolo de barierele umanității, împins, mai curând aruncat în aer, de jocurile unui vagabond întâlnit întâmplător. Iese la iveală animalul din el, o proiecție opusă a tot ceea ce era până atunci.
Capacitatea actorilor de a-ți transmite emoțiile din piesă este cea care te face să ieși ușor împleticit. Ada Condeescu, cu un joc impecabil și captivant, când jucăușă, când agresivă, dominatoarea ce se vrea dominată, reprezintă liantul între celelalte două personaje interpretate de Ionuț Grama și István Téglás. Te face să te întrebi ce va urma, mai ales că zona de confort casnic nu pare să fie spartă de discuția pe muchie de cuțit între cei doi soți. Mica clipă de nebunie în care cei doi smulg firele ce atârnau din tavan este finalul perfect care ne aduce aminte că toată viața este o cușcă pe care o construim singuri. Diferența este dată de cât de aproape punem barele, una lângă alta. O idee subliniată admirabil de scenografa Ioana Pashca.
Istvan Teglas și Ionut Grama, Teatrul Act. sursa: EVZ
Ionuț Grama și István Téglás, doi actori spectaculoși, fiind greu de spus care a fost mai bun. Îți plac amândoi, te zguduie în umanitatea pe care ți-ai construit-o din motive de supraviețuire socială. Făcându-te să uiți că instinctul de supraviețuire înseamnă cu totul altceva. Fiecare are un joc a cărui forță te face să înțelegi fragilitatea aparențelor. Meritul regizorului Silviu Debu este acela de îți pune o oglindă în față prin cele trei personaje. De aceea când ieși mai că-ți vine să întrebi persoana de lângă tine: Ar trebui să vorbim?
Replica dominantă a spectacolului de la Teatrul Act ți s-a întipărit în suflet. Din fericire, sau nu, o vei uita repede.
Recomandările noastre
