Aparenta ”lipsă de răspuns” a Armatei ruse față de ofensiva ucraineană din regiunea Kursk stârnește nedumerire. Ministrul de externe al Suediei, Tobias Billström, a declarat, în Financial Times, că situația demonstrează că „mașina de război a Rusiei este găunoasă”. Zău? Atunci de ce Ministerul federal al Apărării preconizează abandonarea neutralității Elveției, invocând tocmai riscul prezentat de mașina de război a Rusiei?

Istoria în oglindă.

Pentru a înțelege mai limpede ce se întâmplă, trebuie să ne întoarcem puțin în timp. Începând din ianuarie 1654, Ucraina a fost provincie a Imperiului Țarist, dar la 28 noiembrie 1918, Guvernul Provizoriu al Ucrainei a proclamat Republica. Azi, în Rusia, e interzis să evoci acest moment, întrucât Republica Ucraineană a fost proclamată la Kursk, iar prima capitală a Republicii Ucraina a fost un oraș din regiunea Kursk, Suzdal.

Provincia Kursk a rămas parte a Ucrainei în toată perioada leninistă și încă niște ani buni după aceea, până când Stalin a ”reașezat” frontierele republicilor componente ale URSS. Cu prilejul noii împărțiri teritoriale, Stalin a avut grijă să nu urmeze întocmai frontierele etnice. Astfel au apărut Transnistria, Nagorno-Karabah, Osetia și alte asemenea focare de conflict mocnit, care permiteau Kremlinului să învrăjbească pentru a domina. Totuși, alipirea regiunii Kursk la Republica Socialistă Sovietică Rusă a fost justificată: era și este predominant locuită de etnici ruși. Printre ucraineni, decizia a fost resimțită ca o nedreptate, nu numai datorită considerentelor istorice, ci și datorită contextului represiv. În acei ani, Stalin a luat o serie de măsuri contra ucrainenilor, care au culminat cu Holodomor: foametea din 1932 – 1933 care a făcut, în Ucraina, 10 milioane de victime.

Aceste nemulțumiri s-au acumulat și, în condițiile Războiului Rece, noul lider sovietic, Hrușciov (originar din Kursk) a considerat necesar să mai diminueze din tensiunile interetnice: la 19 februarie 1954, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis un decret de transfer al regiunii Crimeea de la Rusia către RSS Ucraina. În Ucraina ca și în Rusia, decizia a fost văzută ca o măsură în oglindă, reparatorie pentru alipirea regiunii Kursk la Rusia.

În Rusia această pagină de istorie este astăzi interzisă sub pedeapsa închisorii: oficial, ”Ucraina nu există”. Cine nesocotește porunca Stăpânului și îndrăznește scrie despre ”așa-numita Ucraină” și ”așa-numitul război”, ia 8 ani de pușcărie, precum jurnalistul Serghei Mihailov, redactorul publicației ”Listok” din Gorno-Altaisk (Siberia), pe care zilele trecute tribunalul l-a trimis la ocnă pentru ”răspândirea de informații false”. Din februarie 2022 încoace, aproape o mie de cetățeni ruși au fost condamnați din același motiv.

Restituirea.

Oricât ar încerca Regimul Putin să interzică Istoria, ”rectificările teritoriale” staliniste, apoi hrușcioviste au stabilit o legătură în oglindă între regiunea Kursk și Crimeea: în 1954 ne-a fost dată Crimeea ca o compensație pentru că ne fusese luat Kursk. Iar în 2014 Moscova a luat înapoi Crimeea – dar a păstrat Kursk. Și cu banii în buzunar, și cu marfa în căruță!

Ocuparea regiunii Kursk are deci, pentru ruși ca și pentru ucraineni, semnificația unei negocieri în oglindă: dați înapoi Crimeea ocupată în 2014 și veți primi înapoi Kursk ocupat în 2024. Intervievat de NBC, un ofițer SBU a declarat că Ucraina nu are nevoie de pământ rusesc, „Dar deocamdată trebuie să fim aici. Este un joc pe care îl putem juca împreună. Dacă ocupi teritoriile mele, atunci suntem și noi aici.” Un război în oglindă.

Războiul fantomelor.

De aceea, și pentru Rusia, și pentru Ucraina, problema Kursk are o importanță pe care un observator neavizat ar putea să o considere disproporționată. Pe asta contează Kievul, care de ceva vreme susține că a trimis / va trimite în regiunea Kursk încă 30.000 de militari ucraineni, pentru a extinde cuceririle teritoriale. La care Moscova răspunde că tocmai a trimis 30.000 de militari ruși, pentru a lupta contra ”bandiților NATO”, la Kursk.

De fapt, datele din teren arată că ucrainenii rotesc efectivele în regiunea Kursk, astfel încât pe rând toate brigăzile de rezervă dobândesc experiență de luptă contra unui dușman slăbit. Dar în niciun moment efectivele nu depășesc șase brigăzi. Simetric, Armata rusă susține că ar fi trimis 30 de batalioane de elită, dar în realitate au fost trimise câteva mii de recruți, cu câteva săptămâni de instrucție. Rusia își retrage trupele din Africa pentru a încadra aceste trupe de strânsură: Batalionul BEAR din Burkina Faso e în drum spre frontul ucrainean. Asta nu va schimba mare lucru: în aprecierea analiștilor occidentali, efectivele ruse „nu au artileria și blindatele necesare pentru a lupta eficient, ceea ce limitează impactul lor potențial” – mai ales că ucrainenii tocmai își fortifică pozițiile. Amândouă părțile duc un război psihologic, ”un joc pe care îl putem juca împreună”, încercând să impresioneze prin invocarea unor efective-fantomă – dar cam aici se oprește paralelismul.

Între ciocan și nicovală.

De fapt, în actuala etapă a ”jocului”, Rusia e sub presiune. În aprecierea directorului adjunct al CIA, David Cohen, Putin „va trebui să se confrunte cu faptul că acum există o linie de front pe teritoriul rus, dar va trebui să se confrunte și cu ecourile acestui fapt în propria sa societate”. Regimul nu se mai poate preface că problema nu există: atacurile aeriene și sutele de mii de refugiați arată că războiul e de fapt cu totul altfel decât îl prezintă, de ani buni, Televiziunea de Stat.

Iar pe măsură ce Rusia pierde pas cu pas teritoriu, iar rafinăriile iau foc pe rând, rușii încep să priceapă că mai devreme sau mai târziu va fi decretată mobilizarea generală. Deja primele semne se văd în marile orașe, inclusiv Moscova: o multitudine de afișe oferind mari sume de bani voluntarilor care se prezintă la recrutare. Până acum numai orașele de provincie erau astfel pavoazate propagandistic. Iar Kremlinul știe că, dacă decretează mobilizarea, nu va putea menține stabilitatea internă. De aceea domnul Putin a declarat că la Kursk are loc o ”operațiune antiteroristă”: asta-i permite, cel puțin pe moment, să arunce recruții pe front, în fața mitralierelor ucrainene, fără să declare mobilizare.

Reversul medaliei: regiunea Kursk e apărată de trupe pestrițe, talmeș-balmeș de recruți, paramilitari Rossgvardia, efective ale Miliției și FSB, plus ceva veterani Wagner și kadîroviți. Chiar și pentru kaghebiștii care conduc Rusia, e limpede că, cu asemenea efective, nu vor putea să-i arunce pe ucraineni peste graniță. Domnul Putin este deci în criză de efective calificate, dar înțelege foarte bine că, dacă le transferă din alte sectoare de front spre Kursk, riscă un atac în altă parte, pe fondul ineficienței fortificațiilor ”de butaforie” care-i protejează frontierele. Cum se exprima chiar dânsul, „acești bandiți încearcă să destabilizeze situația din toate teritoriile de frontieră!” Pe bună dreptate ministrul suedez de Externe, domnul Billström, aprecia recent că „Dacă ucrainenii au putut străpunge frontiera o dată, ar trebui să fie capabili s-o facă încă o dată și încă o dată.” Exact acesta e cel mai cumplit coșmar al Kremlinului, care l-ar constrânge pe domnul Putin să declare mobilizarea imediată și totală, cu prețul destabilizării Rusiei.

Lupta pentru inițiativă.

La Kursk, ucrainenii au preluat inițiativa, iar Kremlinul are latitudine de acțiune foarte limitată, nu fiindcă „mașina de război a Rusiei este găunoasă”, ci fiindcă e în situație de mișcare obligată, ca la șah, ”zugzwang”: ești obligat să muți, deși orice mutare faci, e în dezavantajul tău. Singura ieșire ar fi să determini Ucraina să-și slăbească strânsoarea, să o faci să piardă inițiativa. De aceea, Armata rusă a lansat o ofensivă furibundă în Donbass, vizând nodul rutier și feroviar Pokrovsk, placă turnantă a logisticii ucrainene.

Nu se știe cât vor putea trupele ruse menține aceeași presiune la Pokrovsk, având în vedere penuria de efective și dotări: în mod sigur, efortul Ucrainei în regiunea Kursk este mult mai puțin costisitor. Dar prin această încercare disperată, Regimul Putin încearcă să forțeze Ucraina să-și mute interesul spre punctul dorit de ruși, anume Pokrovsk. Ceea ce ar echivala cu preluarea inițiativei operaționale de către Rusia.

Este ca în acel joc al copilăriei, ”Cine clipește primul?” În acest caz, ”Cine cedează primul?” De aici și impresia de ”încremenire” care miră pe unii analiști occidentali.

O victorie cât un blestem.

Trebuie însă să remarcăm: la Pokrovsk, ucrainenii sunt în apărare. Iar la Kursk, sapă tranșee și se pregătesc să intre în apărare pe un aliniament dificil de forțat, râul Seim. Costurile pentru Armata rusă, constrânsă să atace, sunt mari și ar fi și mai mari dacă Rusia reușește să preia inițiativa! Ar fi o victorie paradoxală, atât de costisitoare încât Rusia cu greu ar putea-o fructifica. Dacă spargi apărarea ucraineană la Pokrovsk, cu ce efective exploatezi spărtura, asiguri flancurile, avansezi în adâncimea dispozitivului ucrainean?

Ceea ce arată că situația de ”zugzwang” la nivel operațional de la Kursk e pe cale să se transforme într-un ”zugzwang” de nivel strategic, ca urmare a acumulării de greșeli din ultima vreme. Starea de fapt este precis sesizată de comentatorii militari ruși, în opinia cărora cauza principală e că „sub Putin, niciodată nu a fost un ofițer de Armată în fruntea ministerului Apărării”. Și aceeași comentatori militari subliniază că există un precedent: situația de ”zugzwang” de pe malul drept al Niprului, din noiembrie 2022, soluționată  de generalul Surovikin prin retragerea Armatelor VIII și IX ruse din Herson.

Din punct de vedere militar, a fost o decizie înțeleaptă. Din punct de vedere politic a fost o catastrofă, care a dus direct la rebeliunea lui Prigojin și a wagneriților săi. Pe bună dreptate, domnul Putin se teme că dacă forțează la Pokrovsk, riscă un atac din flanc, prin surprindere. Iar pierderile ar fi imposibil de ascuns, apărând condiții prielnice unei noi rebeliuni. Având în vedere modul în care a fost executat rebelul Prigojin, în pofida ”amnistiei” prezidențiale, e de așteptat ca orice nouă rebeliune să meargă până la capăt.

Propaganda prin fapte.

Condiții prielnice unei noi rebeliuni? O parte dintre acestea există deja de mai bine de un an: să ne amintim cum populația din provincie a întâmpinat cu ovații marșul lui Prigojin asupra Moscovei. Azi, Regimul Putin este încă și mai discreditat prin provincie, pe fundalul pierderii de teritorii, a valului de refugiați și mai ales modului în care Armata rusă ”eliberează” orașele ruse din Provincia Kursk. Precum declara luni președintele Putin, „forțele armate ruse fac totul” pentru ca „viețile locuitorilor să revină la normal” – iar între timp, orașul rus  Suzdal e demolat de artileria grea ... rusă. Faptul că unui oraș rusesc i se aplică un asemenea tratament de către cei care n-au reușit să-l apere e considerat revoltător de către marea masă a populației provinciale, care acum un an-doi nu vedea niciun inconvenient în demolarea orașelor ucrainene, precum Mariupol. Dar provincialii nu se vor răscula, doar vor ovaționa rebelii.

Cu totul altfel stau lucrurile cu moscoviții: e singurul segment al populației ruse capabil să reacționeze. Au demonstrat-o în 1991, când au ieșit în stradă împotriva puciului militar, în sprijinul lui Elțîn: moscoviții au amorsat, prin acest gest, destrămarea URSS. Iar acum, evenimentele se precipită: azi-noapte dronele ucrainene au atacat din nou Moscova. Deși primarul Capitalei pretinde că au fost toate doborâte, moscoviții văd cu ochii lor cum arde chiar în perimetrul orașului rafinăria МНПЗ, care asigura 50% din consumul de motorină, 40% din cel de benzină al orașului și practic tot combustibilul de aviație pentru aeroporturile moscovite. În plus au fost lovite și centralele termoelectrice Kașirskaia (410 MW) și Konakovskaia (2.520 MW). Iar în Crimeea, ticsită de turiști moscoviți, chiar în aceste clipe, avioanele F-16 ucrainene fac zboruri demonstrative pe deasupra plajelor.

Exact ca la Timișoara, în decembrie 1989: Spețnazul sovietic a spart vitrinele din oraș, astfel încât toți timișorenii, văzând mormanele de cioburi, să înțeleagă că da, e Revoluție, da, cade regimul. Procedeul, care în Rusia are peste 150 de ani vechime, se numește propagandă prin fapte și urmărește să discrediteze definitiv Regimul Putin în mediul locuitorilor Capitalei ruse, astfel încât niciunui moscovit să nu-i treacă prin minte să iasă în stradă, atunci când noua Putere de la Kremlin, în virtutea mentalității ”în oglindă” de care am vorbit, va anunța: le restituim ucrainenilor Crimeea și ne dau înapoi Kursk!

Descurajarea blatiștilor.

Efectul acțiunilor de ”propagandă prin fapte” e puternic, dar nu durează mult. Să ne reamintim: în 2023, atacurile demonstrative cu drone împotriva Kremlinului au fost urmate, destul de repede, de rebeliunea lui Prigojin. Faptul că se recurge din nou la ”propaganda prin drone” la adresa moscoviților arată că deznodământul e aproape, jocurile au fost făcute. Păi, cine oare va fi făcut jocurile?

Nu e greu de ghicit. Epurările continuă în Armata: luni a fost arestat prim-adjunctul comandantului Districtului Militar Leningrad, generalul Valeri Mumindjanov. Domnul Putin știe ce sentimente stârnește în Armată valul de arestări, de aceea coloana auto prezidențială e însoțită în ultima vreme de două elicoptere de luptă ale FSB, cu rachete antitanc. Și de aceea a încredințat fostului său bodigard, ofițerul KGB/FSB Aleksei Dyumin, comanda supremă în Regiunea Kursk. Cu siguranță că această decizie a stârnit noi valuri în rândul corpului ofițeresc.

Nu „mașina de război a Rusiei este găunoasă”, ci Regimul Putin e putred pe dinăuntru. Iar faptul că Franța își retrage din Rusia, printr-o falsă ”arestare”, cel mai valoros agent - Pavel Durov, patronul Telegram, cetățean francez în secret, prin Ordin prezidențial – arată că în curând evenimentele se vor precipita. Că doar nu degeaba Metroul moscovit importă din China autoblindate de intervenție Dongfeng EQ2091XFB, dotate cu mitraliere. Pentru descurajarea blatiștilor, zău!