Anii 1945-1959 au marcat un punct de cotitură în istoria americană. După ce SUA a făcut pace cu Japonia, atenția s-a îndreptat către consolidarea internă a națiunii, având o tentație naturală de a se retrage din angajamentele de peste Ocean.

La nivel internațional, SUA se credea principalul învingător. Avea cea mai mare putere economică și era deținătoarea bombei atomice. Însă, situația sa de lider absolut a fost contestată. Mai ales prin blocada Berlinului, din iunie 1948, și instaurarea regimurilor comuniste în zona sovietică, din septembrie 1949.

Autorul Corneliu Filip povestește în cartea sa „La est de Cortina de Fier” despre această perioadă traversată de SUA.

Declinul Marii Britanii și sprijinul SUA

Marea Britanie, epuizată economic și militar după război, nu mai putea susține rolul său global. A fost forțată să ceară ajutor de la Statele Unite. Corneliu Filip menționează: „ În plus, Marea Britanie, care fusese cea mai mare putere navală, cu cel mai întins imperiu colonial, vlăguită de războiul mondial purtat din prima şi până în ultima zi, a cerut sprijin american. Statul și-a recunoscut slăbiciunea. Astfel pe 21 februarie 1947 guvernul de la Londra printr-o notă adresată Departamentului de Stat american, arăta că aflându-se în mare jenă financiară va înceta furnizarea de ajutor pentru Grecia şi Turcia. Cele două state sunt considerate victime ale expansionismului sovietic.”

Pe urmă, autorul continuă: ”Această solicitare a fost recunoscută şi la Conferinţa de la Postdam. După episodul tensionat legat de retragerea reciprocă din Iran unde s-au introdus trupe sovietice şi britanice spre a preîntâmpina imixtiuni germane (25 august 1942) printr-o notă adresată Turciei pe 7 august 1946, guvernul sovietic cerea revizuirea regimului Strâmtorilor prin excluderea ţărilor neriverane Mării Negre, forţe militare navale sovietice şi turce urmând să asigure protecţia traficului. Aceasta ar fi însemnat că ruşii ar putea domina toată zona. Inclusiv Mediterana Orientală, deci şi legăturile Londrei cu Egiptul şi India.

În acest context factorii de decizie de la Casa Albă au hotărât că SUA trebuiau „să fie pregătite, dacă era necesar să întâmpine agresiunea cu forţa armelor”. Astfel, pentru prima dată de la terminarea celui de al Doilea Război Mondial, la Washington era luată în consideraţie posibilitatea unei replici militare la acţiunile agresive ale URSS.”

Doctrina Truman

Tensiunile au escaladat rapid. După mai puțin de un an, Marea Britanie cerea din nou ajutorul SUA în lupta contra expansionismului sovietic.

Autorul Corneliu Filip relatează: „După mai puţin de un an, guvernul condus de Clement Attlee a comunicat disperat Washington-ului că nu mai are resurse spre a întreţine pe cei 40.000 de soldaţi care luptau în Grecia şi că în următoarele şase săptămâni va fi silit să-i retragă lăsând astfel Grecia în mâna gherilelor comuniste. În noul context, al deteriorării accelerate al raporturilor sovieto-americane, Administraţia de la Casa Albă s-a mişcat rapid. Preşedintele Truman a cerut Congresului 400 milioane dolari pentru „sprijinirea oamenilor liberi pentru rezistenţa lor contra unor minorităţi înarmate care încearcă să-i subjuge sau împotriva unor presiuni din afară”. Suma a fost aprobată de congresmeni pe 1 mai 1947. Astfel a apărut ceea ce s-a numit „doctrina Truman”. Baza ideologică americană în proaspăt începutul „război rece”, de dizolvare a Europei şi Lumii, între blocuri rivale.”

Dacă v-am stârnit curiozitatea, puteți comanda cartea de pe edituradecarte.ro