Pentru observatorul ocazional, o pistă de atletism seamănă probabil cu alta. Cu toate acestea, atunci când Jocurile Olimpice se vor deschide vineri la Paris, va fi dificil să nu se observe pista de atletism violet de la Stade de France. Calificând culoarea acesteia drept „îndrăzneață”, Maurizio Stroppiana, a cărui companie a realizat pista, spune că îi va ajuta pe oameni să „recunoască instantaneu” Jocurile de la Paris.

A fost nevoie de 10 săptămâni ploioase și reci pentru a instala pista pe Stade de France, după încheierea Cupei Mondiale de Rugby în luna octombrie a anului trecut.

„În cele din urmă, când o vedem instalată, este absolut minunată”, spune Stroppiana. Acesta deține grupul Mondo, ce a realizat toate pistele olimpice de atletism din 1976.

Pista de atletism de la Paris

Compania a fost numită după fondatorul său Edmondo Stroppiana. A început să producă anvelope de cauciuc pentru biciclete în Italia postbelică, trecând la piste în 1972.

Compania spune că pista de la Paris este cea mai performantă de până acum. Aceasta este cu 2% mai rapidă decât cea de la Tokyo din 2020. Sub violet se află o pistă din cauciuc cu două straturi. Nivelul inferior are celule în formă de fagure de miere. Aerul este absorbit de șocul produs de aterizarea piciorului, apoi este împinge spre exterior. Astfel, este returnată energia pe măsură ce piciorul se ridică.

Pistele au avut o evoluție interesantă de când Roger Bannister a alergat prima milă sub patru minute la instalația Iffley Road a Universității din Oxford în 1954. Acest record a fost stabilit pe o pistă de cenușă. Aceasta era considerată cea mai bună suprafață la acea vreme.

Roger era președintele clubului de atletism al Universității Oxford. Acesta a organizat noua pistă pentru a o înlocui pe cea precedentă, plină de denivelări.

„A decis că trebuie construită o nouă pistă de zgură de 402 de metri”, spune fiul său Thurston Bannister.

Zgura reprezintă bucățele din roci vulcanice pline de bule de gaz. Pentru a forma suprafața unei piste de alergare, acestea erau amestecate cu argilă, mușchi de turbă sau cenușă de la arderea cărbunelui, care mențineau suprafața unită. Acestea au înlocuit treptat suprafețele de alergare din pământ, iarbă și lemn la mijlocul secolului al XIX-lea. Pistele de cenușă erau mai dure și ajutau atleții să alerge mai repede. Chiar și așa, aveau un mare dezavantaj.

„Erai acoperit de noroi dacă era ud sau umed în vreun fel. Era întotdeauna amuzant să te vezi la sfârșitul unei sesiuni”, își amintește Maria McCambridge, care a concurat în cursa de 5.000 de metri la Jocurile Olimpice de la Atena din 2004.

Istoria pistelor de atletism

Jocurile Olimpice au folosit zgură roșie până în 1968 și până la Jocurile din Mexico City. Atunci, a folosit în schimb o pistă din poliuretan „Tartan”. Deși nu erau neapărat mai performante, aceste piste rezistau mai bine în ploaie. În cazul pistelor de cenușă, ploaia anula adesea competițiile atletice.

Poliuretanii sunt polimeri artificiali. Aceștia sunt folosiți și astăzi la pistele de atletism. Totuși, au cunoscut multe îmbunătățiri, potrivit lui Shaun Goudie, șeful Sports Group.

„Polimerii diferiți pe care îi avem astăzi pot fi adaptați în mod specific la anumite lucruri, cum ar fi rezistența la vârfuri și la lumina ultravioletă”, spune el.

Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, au fost primele care au folosit o pistă din cauciuc Mondo.

„Am avut o pistă Mondo fabuloasă la Jocurile Olimpice de la Atena. Îmi place duritatea lor. Simt cu siguranță că sunt mult mai rapide decât pistele de tartan”, spune McCambridge.

Cu toate acestea, această duritate ar putea cauza probleme. „Unii alergători pe distanță se plângeau adesea că au gambele amorțite timp de câteva zile după cursă. Din acest motiv, participanții la cursa de 10.000 de metri erau adesea văzuți purtând șlapi de curse în loc de crampoane”, spune ea.

„O șină trebuie să aibă proprietăți contradictorii. Așadar, pista ideală trebuie să fie atât dură, cât și moale”, observă João Bomfim, un chimist de polimeri din Luxemburg care a condus anterior cercetarea și dezvoltarea pentru Mondo.

Pistele dure ajută atleții pentru viteză

Cu cât suprafața este mai dură, cu atât puteți alerga mai repede. „Puteți alerga mai repede pe beton sau asfalt decât pe nisipul de pe plajă”, spune el. Dar, de asemenea, loviți o pistă cu o forță de trei ori mai mare decât greutatea corporală, astfel încât această forță trebuie să fie „absorbită sau cel puțin să nu se întoarcă deloc odată”, spune el. Ideea este ca impactul să vă ajute să mergeți înainte, în loc să vă provoace leziuni.

„Folosirea a două straturi de cauciuc și alegerea unor componente diferite pentru realizarea fiecăruia vă permite să includeți caracteristici contradictorii”, spune Bomfim. Utilizarea diferiților aditivi la prepararea cauciucului permite proiectantului pistei „să ajusteze mai bine absorbția de energie sau recuperarea mai elastică”, spune el.

În prezent, cele mai performante piste pot fi realizate fie din poliuretan, fie din cauciuc, spune Tadhg Sullivan de la clubul irlandez de atletism Dundrum South Dublin, care a instalat o pistă Mondo din cauciuc în 2022. El explică faptul că o mare diferență între cele două suprafețe este modul în care acestea sunt instalate. Pistele din poliuretan sunt amestecate pe șantier, în timp ce suprafețele din cauciuc sunt realizate în bucăți la o fabrică, iar apoi asamblate într-o pistă pe șantier.

Acest lucru, spune el, face ca pistele de cauciuc să fie mai ușor de instalat în țările în care plouă mult - cum ar fi Irlanda.

Oxford instalează acum o nouă suprafață din poliuretan la Iffley, unde Roger a stabilit acel record acum 70 de ani. Aceasta este fabricată de firma germană Stockmeier.

Cât de greu este să realizezi o pistă de alergare?

Anika Schwarze-Chintapatla, o alergătoare de obstacole, care studiază medicina la Trinity College, Oxford, așteaptă cu nerăbdare noua pistă, după ce antrenamentele pe suprafețe mai puțin dure i-au provocat fracturi.

„Sunt foarte încântată de noua pistă și de faptul că accidentele vor fi mai puțin îngrijorătoare”, spune ea. Aceasta va fi, de asemenea, albastru închis, culoarea universității. Alergarea este „un joc atât de mental, psihologic. Există cu siguranță ceva acolo cu imaginile, culorile”, adaugă ea.

„Singura culoare pentru cauciuc este negru. Aceasta este culoarea anvelopelor. Orice cauciuc care nu este negru va fi o provocare. Una care este aproape imposibilă este albul”, observă Bomfim, conform bbc.com.

O mare parte din dezvoltarea pistelor de la sfârșitul anilor 1990 până în prezent a constat în ecologizarea acestora. Acest lucru s-a întâmplat, în primul rând, prin eliminarea azbestului și a sulfului și apoi prin utilizarea de materiale regenerabile. Pista din Paris este alcătuită în proporție de 50% din materiale reciclate, spune Stroppiana.

Pe piață există și alte piste ecologice. Sports Group are marca Rekortan, care are o suprafață realizată dintr-un poliuretan derivat din uleiuri de canola și rapiță. Așadar, fie că sunt roșii sau mov, viitorul pistelor de atletism va fi probabil o nuanță de verde.