Aud mereu comentarii - unele din partea analiștilor serioși de geopolitică actuală - de tipul: ,,Puterea Americii este în regres. SUA se întorc cu arme și bagaje dincolo de Atlantic și își proiectează sistemul de resurse economice, politice și mai ales militare în Pacific’’. Aparent, așa ar sta lucrurile și o serie de elemente de condiționalitate vizibile - chiar notorii, în unele cazuri - demonstrează aserțiunile de mai sus. În opinia mea, realitatea este însă ușor diferită.

Voi încerca să explic luând ca exemplu retragerea Americii din Europa cu accent pe Mediterana Extinsă. Termenul este de origine italiană și se referă la o regiune care cuprinde statele din sudul Europei, nordul Africii, Sahelul, Orientul Mijlociu și bazinul Mării Negre.

Un nou echilibru geopolitic planetar

Analizând evoluția prezenței Americii pe scena internațională în ultimul deceniu, observăm o pierdere de viteză în exercitarea puterii și influenței, cu care ne obișnuise după câștigarea Războiului Rece. Cauzele sunt legate întrucâtva de schimbările din politica externă a Washingtonului și foarte mult de ascensiunea Chinei și extinderea influenței acesteia acolo unde spațiile au rămas fără stăpân. America a impus europenilor decolonizarea în anii ‘50 și ’60, dar retragerea din Vietnam i-a adus o scădere de popularitate și influență în Asia de sud-est. Greul bagaj colonial al foștilor stăpâni din Africa i-a exclus din geopolitica acestui continent, cu excepția Franței care se autoexclude acum, după ani de neocolonialism în Sahel. China, în primul rând - secondată de Rusia și Turcia - reprezintă ,,triunghiul’’ noilor puteri coloniale africane, dar modul de acțiune e diferit, mai bine zis - soft.

Revenind la subiect, Statele Unite  au încă cea mai mare economie din lume și cele mai puternice forțe armate. Cu unele excepții - o parte a Africii, unele țări din America Latină, Asia centrală și de sud-est și parte a Orientului Mijlociu – America nu a fost depășită de China la capitolul influență în nicio regiune importantă a lumii. Aici însă, se impune o precizare.

 Întoarcerea spre Asia - pivot to Asia - de la Obama la Trump și Biden

Începând cu 1990 - după victoria în Războiul Rece - America si-a extins prea mult câmpul strategic în exterior, bazat pe angajament politic, financiar și militar. În mod normal, Washingtonul ar fi trebuit să-l limiteze întrucât marea amenințare din partea URSS încetase. Discrepanța dintre cheltuielile militare și cele sociale a generat nemulțumiri interne propagate până în ziua de azi. Mai mult, operațiunile pe linie de protecție a unor state s-au extins și în zone unde interesele americane reale erau minore sau nu existau.

Momentul adevărului plutea în aer. Erau prea multe cheltuieli acolo unde nu era nevoie. După ce Obama a cochetat un timp cu ideea, Donald Trump a rupt lanțul tradiției înțelegând că Pacificul este tabla de șah pe care trebuie să câștige orice partidă, alocându-i cele mai bune și mai multe resurse.  Să nu ne imaginăm că dacă va redeveni președinte ar reduce cheltuielile militare ale Americii. Dimpotrivă. Dar le va distribui preponderent spre Pacific. Europa, Orientul Mijlociu - chiar America Latină - vor merge la orfelinat. Africa nu mai are loc nici măcar acolo. Putin a încurcat puțin lucrurile, dar vine Trump și le descurcă...!

Retragerea Americii din Mediterana - eroare sau necesitate

Mediterana a devenit al doilea front - unul secundar desigur, dar important - după invadarea Ucrainei de către Rusia. Rămâne însă placa turnantă între Europa, Asia, Africa. Pe aici trec fluxurile comerciale ale riveranilor și mai ales cel care își are originea în canalul Suez: 12-14% din comerțul mondial. Ar trebui să fie un pol al stabilității, dar nu mai este demult, cum de altfel, nu mai este nici prelungirea sa nordică, Marea Neagră.

În timpul Războiului Rece, URSS și Statele Unite aveau câte o flotă în apele Mediteranei. Când se întâlneau în patrulare, se salutau ,,prietenește’’ iar marea era sigură. Sau cel puțin, părea. Flotele mai sunt și acum, dar reduse ca importanță.

În ultima vreme, Rusia pare să fi revenit la vechile obiceiuri reincluzând Mediterana în sistemul său de interese, de când a intervenit în Siria și și-a extins influența în Africa. Dar nu-i singurul ,,străin’’ în bazinul mediteranean. China - cu achiziția de porturi în Grecia, Italia, Spania, Algeria și influența în nordul Africii - o urmează îndeaproape. Și Iranul, cu un ,,cap de pod’’ numit Hezbollah în Liban, emite pretenții în estul Mediteranei.

O nouă paradigmă americană

Strategia mediteraneană a Americii a fost mereu centrată pe latura militară cu componente economice distribuite birocratic și aleatoriu - de către Departamentele de stat și al apărării - între Europa, Orientul Mijlociu și Africa de nord. Acest mod de a privi și aranja lucrurile a devenit nesustenabil nu doar pentru că Washingtonul a schimbat partitura strategică, ci și pentru că actorii regionali - sau cea mai mare parte dintre ei - și-au schimbat atitudinea unii față de alții și mai toți față de Statele Unite. Turcia, Grecia, Algeria, Libia, Egiptul - chiar Marocul și Spania - intră în această categorie. Ca să nu mai vorbim de Marea Neagră și continua schimbare de pe țărmul de nord, care de 10 ani merge din rău în mai rău, cu marele concurs al Rusiei.

În Pacific, China unește adversarii. În Mediterana n-are cine...fără America

Unii analiști de geopolitică regională - prea optimiști, desigur - apreciază că Washingtonul ar trebui să extindă în Mediterana tipul de arhitectură politico-militară pe care încearcă să-l creeze în Indo-Pacific cu structurile AUKUS și QUAD. Acolo, succesul este de perspectivă. În Mediterana, face parte din istorie. Dacă prin absurd America și-ar dori o revitalizare a prezenței sale în bazinul mediteranean, problemele întâmpinate o vor întoarce înapoi. În primul rând, resursele economico-militare angajate ar fi prea mari chiar și pentru Washington și vor trebui luate din altă parte. Adică, de acolo unde sunt chiar necesare. În al doilea rând, dezbinarea care domnește pe malurile mării, indiferent de unde am privi situația, nu este de bun augur pentru o acțiune de succes. De altfel, de la Washington, Mediterana se vede cât un punctuleț și dacă n-ar fi Israelul în estul bazinului, nu s-ar vedea deloc.  

Disensiuni și paradoxuri în Mare nostrum

Dacă într-un exercițiu de imaginație am considera că America s-ar retrage total din Mediterana, cine ar putea să-i ia locul? Italia, Franța, Spania, Grecia, Turcia - toate membre NATO și cu generoase ieșiri la mare - ar putea înlocui Statele Unite?  Greu de răspuns după ce, vreme de câteva zeci de ani, acestea din urmă au asigurat un gen de pax americana înlocuind, la două milenii distanță, cunoscuta pax romana din Mare nostrum. Numai că atunci, Imperiul era peste tot.

Turcia și Franța sunt posesoarele unor flote militare de dimensiuni apreciabile, însă fiecare are interese particulare care nu prea coincid cu cele ale Alianței. Ankara își arogă drepturi de putere dominantă în zona orientală - cum subliniam într-un articol precedent - și se intersectează cu politica Alianței doar atunci când îi convine, în funcție de interesele proprii.

Acest mod de abordare este utilizat de Erdogan și în Marea Neagră și în Caucazul de sud. Franța a creat haosul din Libia pornind de la interese particulare sau chiar personale, dacă luăm în calcul relațiile Sarkozi-Kadaffi. Mulți ani, relația Italia-Franța a fost umbrită de interesele naționale ale Romei și Parisului în fosta colonie italiană. Sau mai bine zis, de rivalitatea ENI-Total, cele două mari societăți petroliere naționale.

Marele Război rece de odinioară are urmași - cu literă mică - în Mediterana

Când trupele mareșalului K. Haftar asediau Tripoli, în 2019, Italia a refuzat sprijinul solicitat de guvernul legitim libian. L-a acordat Erdogan, dar nu ca membru NATO, ci ca simplu particular. Alături de Haftar erau membrii grupului Wagner, condus încă de Prigojin. Turcia a câștigat, iar America a spus ,,Mulțumesc Erdogan!’’.

Între Algeria și Maroc este un fel de război rece ușor încălzit de apele mării și de nisipul fierbinte din Sahara Occidentală, fostă Spaniolă - bogată în fosfați - ocupată în proporție de 75% de Rabat. De altfel, nici între Turcia și Franța nu a curs mereu apă limpede, iar de relația Ankara-Atena nu are rost să vorbim. Se pot scrie volume întregi. Un mic război rece uitat de toți, dar lung de ani buni, are loc între Spania și Maroc.

Mare viitor pentru Turcia erdoganiană și după ... Erdogan

Administrația de la Washington, indiferent de culoare, este conștientă că nu poate avea raporturi perfecte cu aliații mediteraneeni din NATO însă Turcia este o excepție în toate sensurile. Este chiar obligatoriu ca relațiile cu Ankara să nu se degradeze prea mult - chiar dacă acțiunile Turciei ies din logica Alianței - pentru că este singurul furnizor real de securitate între Orientul Mijlociu și Africa nord-orientală, precum și gardianul Bosforului.  

În plus, poziția lui Erdogan față de războiul din nordul Mării Negre - filo-ucraineană fără a fi anti-rusă - îi creează o anumită aură de respect la Moscova, la Kiev și chiar la Washington. Oricum, este singurul șef de stat din regiune care ar putea vorbi oricând cu Biden, Putin și Zelenski. Aici ar mai trebui adăugat ceva.

Inițiativele de sorginte neo-otomană ale Ankarei și ambiguitatea sa în cadrul NATO au transformat Grecia într-un prieten de drum lung al Washingtonului, însă forța militară a Atenei și influența sa politică nu sunt suficiente pentru a-i conferi calitatea de primus inter pares în Estul Mediteranei. Tot Turcia rămâne prietenul obligatoriu al Americii.

Scurte concluzii

În timpul celui de al doilea mandat al lui Obama și în cei patru ani ai lui Trump la Casa Albă, Mediterana a devenit exemplul clar al dezangajării americane pe malul estic al Atlanticului. Războiul din Ucraina a readus problema în discuție dar nu suficient pentru o schimbare esențială de paradigmă în politica Washingtonului. Intresul geopolitic s-a deplasat spre nord, spre spațiul baltic - acțiunea a început înaintea invadării Ucrainei -  dar numai în sensul consolidării Alianței în fața potențialului distructiv al Rusiei.

Moscova va fi pusă la respect de către aliați cu puțin ajutor american. Interesul Washingtonului pentru Mediterana nu va putea fi comparat cu cel pentru competiția cu China, dar ar fi o greșeală să afirm că nu există, chiar dacă ar fi vorba doar de securitatea Israelului, pomenită mai sus. China însă, este prezentă și în Mediterana într-o formă soft și va profita de retragerea umbrelei americane mai mult decât ne închipuim.