Elena Cornea c’est moi!

Elena Cornea locuiește în Ourense și spune că nu se consideră o persoană naivă, dar n-a vrut să riște ca norocul să treacă pe lângă ea. Într-un interviu dat pentru publicația La Region, femeia de 62 de ani a explicat cum a ajuns să se îndrăgostească de Brad Pitt ca mai apoi să afle că a fost păcălită.

Elena spune că Brad Pitt a contactat-o în toamna anului trecut pe TikTok și i-a oferit un „card de membru VIP”, care i-ar fi asigurat acces la evenimente, întâlniri cu vedete și premii în bani. „M-am abonat cu datele mele și a început să-mi trimită mesaje pe WhatsApp. Mi-a dovedit că este el cu permisul de conducere pe care era fotografia lui. Am rămas fără cuvinte”, a spus ea.

„Ei bine, trebuia să vezi cum vorbește cu mine. Îmi trimitea inimi și sărutări, se juca foarte mult cu sentimentele și emoțiile mele. Mi-a spus că mă iubește”. Ajunsă la poliție, Elenei i s-a confirmat că a fost victima unei escrocherii.

Dar iubirea Elenei a fost una adevărată. Una de care asprele și ipocritele ”prompteriste”— cum le ”alintă” dl Mircea Badea, (din ce în ce mai expirate și mai răutăcioase) nu cred că sunt în stare…

Ce am făcut noi, cei mai mulți? ne-am grăbit s- o judecăm, cu cât mai multă răutate. Am socotit -o babă (62 de ani. O fi babă? n-o fi? - cum oare i-am spune unei femei de 80 de ani? Mă rog, passons!)  avidă de aventuri și sex. Unii au considerat-o proastă bătrână, alții aventurieră ușoară. Și mă opresc aici, să nu vomit.

Poate greșesc și n-am căutat eu destul pe internet și în presă alte opinii.

Poate că mulți, care nu s-au grăbit să-și judece aproapele și să-l insulte i-au acordat femeii dreptul de a se îndrăgosti. Și nu s-au grăbit s-o judece. Și nu s-au grăbit să scrie pe Facebook ”părerea” lor.

A te îndrăgosti de cineva, fie o prezență fizică, fie un om pe care nu-l vezi în fiecare zi este, de obicei, pentru cei cărora Dumnezeu nu i-a pedepsit luîndu-le darul sensibilității,  un proces foarte personal și foarte spontan. Ne spune asta același Alain de Botton. O face, însă prin intermediul unei cărți. Și cartea trebuie citită. Altfel nu poți să-ți imaginezi că arta, cultura, cititul pot juca un rol crucial în relațiile noastre intime. Cu alte cuvinte, îndrăgostirea,  momentele intime și chiar actul sexual, sunt influențate de cultură. Formele larvare de viață n-au cum să afle asta. Ele scriu pe facebook și judecă, fără să știe că iubirea se manifestă în împrejurări culturale care după caz, creează un simț special pentru fiecare persoană în parte, simț care ne spune și ne așează pe drumul pe care să ne dezvăluim accentele emoțiilor iubirii. Spre acea zonă în care știm ce trebuie să iubim, cum să facem față conflictelor, trădărilor, cum să acceptăm cu bună știință minciunile, la ce anume să râdem cu entuziasm, sau să ne facem că nu vedem motivele pentru care în mod legitim putem fi supărați. În acest Ocean al dragostei plutim lipsiți de ajutor, duși de curenți pe care nu-i putem stăpâni…

Nu putem eradica din sufletele noastre în nici un caz reminiscențele romantismului, care ne domină, și atunci, suferim. Entuziasmul poveștii de dragoste, unirii dragostei cu sexul, ideea că dragostea adevărată trebuie să însemne, de fapt, suprema fericire și sfârșitul tuturor singurătăților care ne macină…

„Ei bine, trebuia să vezi cum vorbește cu mine. Îmi trimitea inimi și sărutări, se juca foarte mult cu sentimentele și emoțiile mele. Mi-a spus că mă iubește”. Această frază mi s-a părut cea ma importantă. În spatele ei se află, poate, cea mai mare bucurie a unei femei.

O femeie care s-a simțit iubită, fără rest.

E ca un strigăt surd în fața tinerelor cupluri care se formează azi și care se supun unei linii post-romantice. Cupluri artificiale, care propun ”dragostea” ca un „exercițiu” în care dragostea și sexul nu trebuie  neapărat să aibă vreo legătură, că discuția despre averea fiecăruia înainte de a se forma un cuplu, nu anulează dragostea, că nu vom găsi niciodată totul la cel pe care îl iubim, că trebuie să facem eforturi imense, artificiale, pentru a ne înțelege unul pe celălalt, fiindcă dragostea și intuiția sufletelor îndrăgostite nu va fi îndeajuns…

E din ce în ce mai vizibil faptul că acestea sunt atitudinile care aparțin ”dragostei” viitorului, și care par a ascunde, în spate uriașa nefericire de a căuta, în dragoste, mai mult decât sentimentul în sine, o benignă familiaritate. Ori, familiaritatea înseamnă, nimic altceva decât confort, încurajare și poate, rar, un fel de falsă tandrețe. Ori asta, nu este dragoste.

Și, dacă dragoste nu e, nimic nu e!

Sunt solidar cu Elena Cornea. Iar dacă acele clipe de iubire au costat-o niște bani - nu e nimic. Nici o sumă din Lume nu e prea mare pentru a trăi minunea dragostei pe care Elena a trăit-o!

"În ceea ce privește iubirea,  - spunea Flaubert, ” creatorul Doamnei Bovary într-o scrisoare -, aceasta a fost marele subiect de reflecție de-a lungul vieții mele. Ceea ce nu am dat artei pure, profesiei în sine, era acolo; iar inima pe care am studiat-o era a mea. De câte ori am simțit în momentele mele cele mai bune frigul bisturiului intră în carnea mea! Bovary (într-o oarecare măsură, în măsura burgheză, pe cât am putut, ca să fie mai general și mai uman) va fi în acest sens, suma științei mele psihologice și nu va avea o valoare originară decât prin această latură. Va avea vreuna? Voia lui Dumnezeu! » (scrisoare către Louise Colet, 3 iulie 1852, Corespondență , „Bibliotheque de la Pléiade”)

Așa că pot, și eu, să rostesc, asemeni lui Flaubert: Elena Cornea c’est moi!