Strategia de ambiguitate a SUA se încheie acum, scrie James Crabtree în Foreign Policy.  America și-au tot extins angajamentele de securitate prin toată lumea - iar acum vine nota de plată, adaugă editorialistul.

Strategia de ambiguitate a SUA se încheie acum. Alegerea lui Lai Ching-te în funcția de președinte al Taiwanului va reaprinde dezbateri mai vechi despre „ambiguitatea strategică”.

Ambiguitatea SUA în raport cu China comunistă și Taiwan

Administrația Biden a rămas consecventă abordării de a nu divulga vreun scenariu de intervenție în cazul unui conflict cu China pentru insulă. Partizanii acestei tactici enigmatice afirmă că ea menține în șah atât Beijingul, cât și Taipeiul, descurajându-l pe primul și impunându-i prudență celuilalt.

Opozanții ideii afirmă că o „claritate strategică”, adică expunerea modului în care ar urma SUA să acționeze, ar avea efect mai bun de descurajare asupra Beijingului. Joe Biden însuși a diseminat confuzie, promițând publicului că SUA vor interveni pentru Taiwan și lăsându-și apoi subalternii să se chinuie să explice că politica oficială nu s-a schimbat.

Credibilitatea SUA, sub semnul întrebării în Asia

Chestiunea ambiguității atrage în discuție și o problemă mai amplă privind natura garanțiilor de securitate americane într-o epocă a agravării fricțiunilor geopolitice. Rețeaua de alianțe a Washingtonului - are peste 50 de astfel de relații formale - chiar este un activ formidabil în rivalitatea cu China.

Mai are și o serie de cvasi-aliați precum Taiwan, și parteneri apropiați cum sunt India, Singapore și Vietnam. Toate aceste relații vin la pachet cu angajamente, fie ele explicite ori implicite.

Însă credibilitatea SUA în ce privește înfăptuirea lor la nevoie a ajuns sub o presiune tot mai mare, în ochii adversarilor și aliaților deopotrivă. E probabil ca ele să fie nevoite să-și demonstreze capacitatea mai frecvent - ceea ce în fapt le va face garanțiile mai puțin ambigue -, punând astfel și mai multă presiune pe armata lor deja suprasolicitată.

Suprasolicitare pentru SUA

Faptul că SUA riscă într-adevăr să ajungă într-un punct de suprasolicitare ar trebui să fie deja limpede prin prisma ultimelor evoluții. Biden e plin de încredere în privința capacității Washingtonului de a-și satisface obligațiile globale.

Însă combinația dintre războiul Rusiei din Ucraina și criza în curs din Orientul Mijlociu ridică întrebări firești despre deturnarea și suprasolicitarea resurselor. Tentativele recente de calmare a relațiilor cu China trădează dorința puternică de a asigura liniștea în Asia, mai cu seamă într-un an electoral.

Exemplele de aliați asiatici neliniștiți nu sunt greu de găsit. Unul e Filipine. În ultima vreme Manila a tot dat peste Beijing în Marea Chinei de Sud. China a încercat să blocheze misiunile de reaprovizionare a unei nave ruginite din al doilea război mondial, poziționate de Filipine pe Grindul Thomas II în 1999 pentru a-și marca teritoriul.

Cereri de garanții din Filipine și Coreea de Sud

Președintele filipinez Ferdinand Marcos Jr. i-a cerut Americii să garanteze că dacă China va încerca să recucerească grindul vor fi declanșate angajamentele prevăzute de alianța cu SUA, ceea ce Washingtonul i-a și confirmat. SUA au detașat recent un portavion de clasă Nimitz, USS Carl Vinson, pentru a naviga alături de marina filipineză.

Coreea de Sud e un alt caz, dată fiind neliniștea Seulului față de amenințările din Nord. Președintele Yoon Suk-yeol explora nu demult ideea dezvoltării unei descurajări nucleare proprii, ceea ce trădează o nemulțumire privind umbrela nucleară americană. SUA și Coreea de Sud au semnat în aprilie Declarația de la Washington, un pact care promite printre altele consolidarea și întrucâtva lămurirea angajamentele extinse de descurajare americane.

Acordul prevede detașarea de către SUA în Coreea de Sud a unui submarin cu arme nucleare (pentru prima dată în ultimele decenii) și mai multe bombardiere strategice.

Obama, la oridinea declinului de credibilitate

Faptul că America e nevoită frecvent să-și demonstreze capacitatea militară - și astfel să-i liniștească pe aliați prin fapte, nu prin vorbe - nu e un aspect tocmai nou. Sub Barack Obama SUA s-au confruntat cu indecizia față de programul Chinei de construcție de insule artificiale în Marea Chinei de Sud. Iar mai înainte avusese loc o înfruntare tensionată între China și Filipine după ce prima capturase Grindul Scarborough în 2012.

Simțind că-și pierde credibilitatea, administrația Obama a demarat operațiuni de asigurare a liberei navigații, trimițând nave de război în apropierea unor puncte maritime disputate, cu obiectivul foarte simplu de a demonstra că-și permite s-o facă. Astfel de manevre sunt acum o parte esențială a strategiei SUA de liniștire a regiunii. De exemplu, Flota a 7-a americană a desfășurat două astfel de operațiuni în noiembrie, în Marea Chinei de Sud, respectiv Strâmtoarea Taiwanului.

China comunistă s-a înarmat masiv

Există însă trei factori care arată că SUA vor fi nevoite de acum să-și demonstreze mai des capacitatea, primul dintre aceștia fiind deteriorarea echilibrului militar global și regional. După războiul rece SUA s-au bucurat de o superioritate militară indiscutabilă, astfel că demonstrațiile erau în mare de prisos. Acum are însă de-a face în Asia cu un amplu efort de înarmare al Chinei. Mai ales în privința marinei, unde China se poate lăuda cu una substanțial mai mare, ca număr de vase.

Al doilea factor reflectă o modificare în strategia americană. Administrația Biden vorbește mult despre „aliați și parteneri”. Ceea ce înseamnă adesea că aliaților apropiați precum Australia și Japonia li se cere să contribuie mai mult la descurajarea și securitatea comună.

Consilierul de securitate națională al lui Biden, Jake Sullivan, a scris recent despre construcția unei „dantelării a cooperării care se auto-consolidează”, în cadrul căreia amicii Americii vor coopera mai mult și între ei, nu doar cu Washingtonul.

SUA, abordare diferită în Asia față de Europa

Prin urmare, natura relațiilor americane de securitate din Indo-Pacific se schimbă. În loc să urmeze o abordare de tip NATO, relațiile SUA din Asia sunt construite după modelul „centru și spițe”. Aceste acorduri bilaterale limitate au fost încheiate inițial pentru a-i constrânge pe niște autocrați pro-occidentali, dar cu potențial de a scăpa militar de sub control, din Filipine, Coreea de Sud și Taiwan.

Dar astăzi, pentru a face față Chinei, SUA sunt forțate să dezvolte un model de securitate mai colectiv, împănat cu noi mici organizații precum AUKUS ori Dialogul de Securitate Cvadrilateral. Cu cât mai importante devin aceste relații, cu atât mai mult e China stimulată să testeze cât de departe sunt dispuse SUA să meargă pentru a le susține, pe lângă alianțele lor formale.

Al treilea factor e poate și cel mai evident: Donald Trump. Anul acesta va fi unul de neliniște tot mai mare în Asia referitor la credibilitatea SUA, dată fiind perspectiva întoarcerii fostului președinte. Mulți asiatici au susținut abordarea dură a lui Trump în raport cu China.

Dar își amintesc și atitudinea lui ostilă față de aliați. Văzut de la Manila, Seul și Tokyo, 2024 aduce tot felul de dubii privind supraviețuirea angajamentelor SUA în cazul revenirii lui Trump. Drept urmare, ele vor dori mai multă claritate.

Echilibristica dificilă a SUA

Toate acestea necesită o echilibristică dificilă. A face mai explicite niște promisiuni ambigue nu e un panaceu. În cazul Taiwanului SUA nu dau semne a crede că „claritatea strategică” ar fi înțeleaptă. Și ambiguitatea și claritatea pot crea stimulente perverse. O politică ambiguă poate determina China să-i testeze limitele pentru a determina care e linia roșie de dedesubt.

Garanțiile explicite ar putea chiar să slăbească descurajarea, observa un fost angajat al Casei Albe, Ivan Kanapathy, întrucât ele i-ar putea oferi Chinei o țintă. „Condiționarea dintr-o astfel de declarație, prin definirea unor limite geografice și politice, ar invita China să exploateze exact acele limite, subminând credibilitatea SUA”, scria el în Foreign Policy în 2022.

Oricum ar fi, o lume în care aliații au pretenția ca SUA să ofere fapte, nu vorbe, implică mai multe sarcini pentru armata americană deja suprasolicitată. De aici rezultă două mari opțiuni pentru Washington. Una e concentrarea resurselor, tradusă prin oferirea mai puținor garanții către mai puține state, ameliorându-se astfel credibilitatea în cazul celor rămași.

Cât se restrânge umbrela de securitate americană

Istoricul Paul Kennedy a prezis recent această cale într-un eseu în care reflecta la trecerea a 35 de ani de la publicarea cărții sale „The Rise and Fall of the Great Powers” [„Ascensiunea și decăderea marilor puteri”]. „Umbrela securității americane va fi mai bine întinsă, mai mică, limitată la acele locuri bine știute precum NATO-Europa, Japonia, Australia, Israel, Coreea, poate Taiwan, și mai nimic altceva”, scria el în New Statesman.

Posibil. Dar până acum cel puțin Biden n-a prea dat semne că-și restrânge angajamentele. Chiar invers, de fapt. De unde rezultă că mai rămâne doar a doua cale: mărirea cheltuielilor militare și demonstrarea mai frecventă a rezultatelor respectivelor cheltuieli. Biden a promulgat recent un buget militar de 886 miliarde de dolari.

Și totuși, chiar și această sumă aparent masivă e mult mai mică, raportat la PIB, față de cât se cheltuia în anterioara perioadă de rivalitate geopolitică, războiul rece. „Modul în care s-a conceput America pe ea însăși, în termeni de securitate națională, nu mai este viabil”, a declarat recent Secretarul Trezoreriei Larry Summers la Bloomberg TV. „Vom fi nevoiți să investim substanțial mai mult în toate aspectele securității naționale.”

Garanțiile costă bugetul SUA

Riscul evident e acela ca SUA să se eschiveze de la această alegere dificilă, optând să nu-și restrângă angajamentele, dar nici să nu cheltuie suficient pentru le respecta. Ceea ce ar putea funcționa o vreme. Dar America tot va ajunge sub presiune să-și calmeze aliații neliniștiți de suprasolicitarea armatei, de declinul securității colective și de instabilitatea politică internă.

De la sine înțeles e că SUA nu-și pot satisface simultan obligațiile față de 50 de aliați, tot așa cum o bancă nu poate returna toate depozitele deodată. Abilitatea lor de a acționa astfel depinde în mod crucial de asigurarea unei credibilități suficiente pentru a evita echivalentul geopolitic al unor retrageri de numerar în masă de la bancă.

Această perspectivă e deocamdată una îndepărtată. Dar tot ar fi mai bine să se evite fie și numai o fărâmă de ambiguitate în privința hotărârii Washingtonului de a evita acest lucru pe viitor.

(Articol de James Crabtree, în Foreign Policy; Traducere: Andrei Suba, RADOR RADIO ROMÂNIA)