La recepția oferită cu prilejul Zilei Naționale, președintele României ne-a cerut să rămânem vigilenți „în fața curentelor extremiste care, dacă nu suntem suficient de atenți, pot deveni amenințări reale la adresa principiilor de bază ale societății noastre și a sistemului nostru de valori”. Dar oare există în România de azi curente extremiste?

Extremismul „magic”

Scena politică românească a anilor 1990 a fost deosebit de agitată. Pentru diabolizarea adversarilor politici, partide azi căzute în uitare foloseau, în lipsa altor argumente, acuza cu ”comunismul”. Reluate de mass media, acuzele de ”comunism” au convins o parte semnificativă a electoratului că întoarcerea din mormânt a Cârmaciului e iminentă. Cam prin 1998 - 1999, în rândurile Serviciului Român de Informații au început să intre din ce în ce mai mulți tineri care, luând contact cu problematica dată în competență prin Lege, erau uimiți: „Cum, nu-i urmărim pe comuniști ăia?!” Destul de repede, comanda unității centrale și-a dat seama că tinerii colegi habar nu aveau, de fapt, cum vine cu extremismul.

În acei ani am participat la elaborarea Dosarelor de Problemă privind extremismul (politic, religios, etnic), cu sarcina specifică de a defini cât mai clar fenomenul extremist în general și extremismul politic în special. Nedorind să inventez apa caldă și mersul pe jos, m-am documentat asupra modului în care alte servicii de informații din Europa privesc problematica. La acel moment ni s-a părut interesantă definiția pe care serviciile spaniole o dau extremismului ca involuționism: credința că problemele actuale ale societății pot fi rezolvate printr-o întoarcere radicală la forme sociale anterioare, mai simple.

Este, în fond, o manifestare a gândirii magice, așa cum a fost definită de Mircea Eliade: credința într-un trecut paradisiac, care poate fi ”reactualizat” prin violență. Sociologic vorbind, numai câteva procente din populația adultă simpatizează cu asemenea mentalități specifice mai curând societăților ”primitive” (tradiționale), decât lumii actuale. Iar covârșitoarea majoritate a celor 5... 7% dintre adulți care simpatizează cu extremismul o fac la un nivel conceptual, care nu intră sub incidența Legii. Dintre adepții extremismului conceptual, numai circa o zecime (adică 0.5 ... 0.7% dintre adulți) sunt, în anumite situații favorizante, pretabili la acțiuni extremiste care ar putea avea caracter violent.

Polarizarea extremistă

Dacă ar fi să ne luăm strict după datele statistice, ar rezulta un potențial de acțiune extremistă îngrijorător: la dimensiunile României, 50 ... 70.000 de indivizi pretabili la violențe de substrat extremist. Oricât ar fi de solide instituțiile de securitate națională, nu ar putea rezista unei insurecții extremiste de asemenea dimensiuni.

Din fericire însă, gândirea extremistă e în esența sa simplificatoare: ”întoarcerea la forme sociale anterioare, mai simple”. Iar la nivelul concret, al fiecărui adept, această simplificare se face după criterii diferite: unii consideră că pentru a ne reîntoarce în Paradis trebuie lichidați ”dușmanii de clasă”, alții că trebuie lichidați ”dușmanii de rasă” și, în fine, alții sunt de părere că trebuie lichidați ”dușmanii purității națiunii”. Apar astfel specii diferite de extremism, incompatibile una cu alta. În cazul de față: extremism comunist, extremism antisemit, extremism separatist. Iar cele 50 ... 70 de mii de indivizi pretabili se împart între diferite ramuri și rămurele ale fenomenului extremist: o fărâmițare incapacitantă.

Din analiză rezultă și modul de contracarare: represiunea e o soluție proastă, fiindcă creează martiri și bulversează ierarhii, aducând în prim-plan lideri încă și mai radicali. Probabil că vă imaginați cum se procedează, că doar nu degeaba cam 90% dintre cei 1.000 de comuniști ai României interbelice erau în legătura Siguranței. Nu pot însă intra în detalii, fiindcă metodele și mijloacele muncii mele constituie secret de Stat.

Pot însă confirma că fenomenul de care ne temem cel mai mult e polarizarea extremistă: momentul în care, urmare a frustrărilor politice și economice, majoritatea elementelor pretabile la acțiuni extremiste depășește fărâmițarea și ajunge să acționeze unitar. Asta s-a întâmplat în 1917 în Rusia, pe fondul înfrângerii militare; în 1922 în Italia, pe fondul pierderilor teritoriale; în 1933 în Germania, pe fondul crizei politice și economice. Iar istoricii României interbelice au documentat migrația rapidă de militanți dinspre mediile comuniste spre Corpul Muncitoresc Legionar, în perioada imediat premergătoare proclamării Statului Legionar. Este exact același fenomen care a avut loc în Germania anilor 1930: o bună parte a elementelor cu potențial extremist semnificativ din medii comuniste s-a aliniat nazismului, mai precis ”cămășilor brune” conduse de Ernst Röhm.

În prezent, în România nu există premise pentru o polarizare extremistă: criză economică, politică, socială, pierderi teritoriale etc. Doamne-ferește!

Tovarășii

În cazul doctrinelor de tip comunist, indiferent de pretextul ideologic (leninist, stalinist, troțkist etc.), patru sunt coordonatele definitorii ale acestei forme specifice de involuționism totalitar: ura de clasă; monopolul politic; monopolul economic; ”centralismul democratic” (pseudo-democrația internă). În prezent, nu există în România mișcări, curente, partide sau organizații care să întrunească toate cele patru coordonate ale fenomenului comunist. Sporadic, pe fondul disfuncțiilor construcției europene, a apărut ideea ”naționalizării” activelor austriece din țara noastră, dar nu s-au structurat inițiative concrete în acest sens. La fel, sunt destule cazuri când democrația internă a unuia sau altuia dintre partide este distorsionată, dar fenomenul nu este nici generalizat, nici sistematic. Ca urmare, există în mediul politic românesc reminiscențe comuniste, nostalgici ai ceaușismului, chiar nuclee de orientare comunistă, dar în niciun caz organizații, partide comuniste, cu atât mai puțin un curent sau o mișcare comunistă.

Camarazii

În ce privește legionarismul, acesta este un fenomen extremist autohton care doar parțial poate fi asimilat altor forme ale extremismului de Dreapta din Europa. Coordonatele sale sunt ura de rasă (antisemitismul), monopolul politic (Statul Național Legionar), monopolul economic (”românizarea”), organizarea piramidală (”Căpitanul”) și ultra-ortodoxismul.

Tocmai acest caracter hibrid al legionarismului, doctrină politică și mistică totodată, constituie tăria și slăbiciunea sa. În pofida deceniilor de represiune, foarte puțini membri ai Mișcării au abjurat. Dar Mișcarea, născută în România covârșitor rurală și analfabetă de acum un veac, a avut dificultăți majore în adaptarea la realitatea contemporană. ”Resurecția legionară” a eșuat.

Așa-zișii ”legionari” de azi sunt în majoritate niște caricaturi, precum acel fost jurnalist din Constanța care, deunăzi, își făcea pe Facebook un titlu de glorie că un unchi de-al său a dezertat de pe front, și-a încălcat Jurământul militar, a îmbrăcat uniforma dușmanului (Waffen-SS) și a ridicat arma împotriva Armatei Regale Române, pentru a împiedica eliberarea Transilvaniei de sub ocupația Ungariei. I-am spus că, dacă azi ar învia Codreanu, în secunda doi l-ar împușca cu mâna sa. S-a mirat...

În prezent, nu există în România mișcări, curente, partide sau organizații care să întrunească toate cele cinci coordonate ale fenomenului legionar. Conservatorismul ultra-ortodox este o specie politică dispărută. Circulă, pe filiere de sorginte rusească, diferite narative antisemite – spre exemplu, așa-zisa ”Legendă Daghestan” (milioane de evrei s-ar refugia pe ascuns în România, unde ar fi cumpărat ”discret” milioane de apartamente). Sporadic a circulat ideea ”românizării” activelor austriece. Există în mediul politic românesc reminiscențe legionare, chiar nostalgici ai legionarismului care încearcă să dobândească leadership politic, există nuclee militante care maimuțăresc legionarismul, dar în niciun caz o Organizație, cu atât mai puțin un curent sau o Mișcare Legionară.

Levenții

În ce privește extremismul rasist-separatist, acesta este un fenomen cantonat în mediul minorității maghiare, similar altor evoluții din statele limitrofe Ungariei (Slovacia, Ucraina, Croația, Serbia). Coordonatele sale sunt ura de rasă (antiromânismul, anularea căsătoriilor interetnice), epurarea etnic-rasială (”Afară cu românii și evreii din Ardeal!”, cum se exprima un regizor al Teatrului din Tg. Mureș în martie 1990), revizionismul (denunțarea Tratatelor de Pace de la Trianon și Paris, a Tratatului OSCE și un război civil pentru redefinirea ”rasială” a frontierelor), totalitarismul politic și economic maghiar (întemeiat pe așa-zisa ”superioritate a rasei maghiare”).

Originile naziste (szalașiste) ale acestei doctrine sunt evidente prin obsesia sa pentru ”puritatea rasei maghiare” – concept a cărui reapariție în discursul politic a fost denunțată ferm de Academia Ungară de Științe, dar și de liderii grupurilor politice din Parlamentul European: „condamnăm cu putere recenta declarație deschis rasistă a prim-ministrului Orban despre faptul că nu dorește ca (europenii) să devină 'popoare cu rasă mixtă'. Astfel de declarații inacceptabile, care reprezintă în mod clar o încălcare a valorilor noastre, prevăzute și în tratatele UE, nu-și au locul în societățile noastre".

În prezent, promotorii rasismului separatist sunt preocupați să realizeze joncțiunea cu alte grupări extremist-rasiste, de descendență nazistă din Europa, agitând lozinca ”La noi în Transilvania, românii sunt migranți ilegali”.

Proiectul politic al rasism-separatismului este ”Un Kosovo în Transilvania”. Dacă în urmă cu treizeci de ani, pe fondul incapacității politice și instituționale a României post-decembriste, proiectul unui război civil părea fezabil, evoluțiile din fosta Iugoslavie au dovedit chiar și celor mai șovine elemente că extremismul separatist nu aduce ”rasei maghiare”, peste noapte, ”Paradisul Arpadian”, ci din contră: conflict militar sângeros, distrugerea extinsă a ”ținutului” vizat, tabere de refugiați, depopulare în masă. Odinioară, disponibilitatea de mobilizare a unora dintre etnicii maghiari în numele transformării Transilvaniei într-un fel de Fâșie Gaza era semnificativă.

Dar încă de acum zece ani, popularitatea proiectului de război civil ”Un Kosovo în Transilvania” s-a redus, provocatorii străini fiind nevoiți să aducă cu trenul și autocarul ”masă de manevră” de peste hotare. În prezent, după ce Europa întreagă a putut constata efectele catastrofale ale extremismului separatist din Doneț și Luhansk, audiența internă a acestor idei, ca și sprijinul din străinătate sunt în scădere: degeaba se străduiește zilele acestea domnul Kelemen Hunor să ne toarne iar la Washington pe tema ”genocidului antimaghiar”.

Totuși, atât timp cât la conducerea Ungariei vecine se află un regim care are revendicări teritoriale declarate față de toate Statele limitrofe (poate cu excepția Austriei), iar prim-ministrul Ungariei folosește conceptul dubios de ”rasă maghiară” și afirmă public că nu a recunoscut niciodată frontierele României, susținând indirect teza ”românii, migranți în România”, riscul persistă. Dar nu putem vorbi de un curent șovin, rasist-separatist în rândul concetățenilor noștri maghiari. Ca dovadă, tocmai eșuează tentativele de fructificare provocatoare, în medii maghiare, a inițiativei confuze a președintelui Emmanuel Macron de promovare și oficializare a separatismul corsican.

Legenda Neagră v. 4.0

Deci, în prezent în România nu există vreun fenomen de masă care să poată fi atribuit extremismului comunist, legionar sau rasist-separatist. Atunci, despre care „curente extremiste care pot deveni amenințări reale” ni se vorbește?

Agitarea, în anii 1990, a tezei mincinoase a ”genocidului împotriva etniei maghiare”, de către elemente antiromânești ale respectivei minorități, sprijinite din afară, a dus la marginalizarea României și întârzierea cu un deceniu a integrării noastre euro-atlantice.

Mediatizarea, în anii 2000, în context electoral, a lozincii ”România, polul mondial al corupției” de către ”Petrov” a adus prejudicii grave, și nu numai de imagine României: este una dintre cauzele pentru care nici azi românii nu beneficiază de libertate de circulație.

Supralicitarea politicianistă, în anii 2010, a ideii ”România, Stat eșuat” a justificat ticluirea unei serii de Rapoarte MCV catastrofale, distorsionate politic, care a dus la scoaterea României din rândul Statelor de Drept, cu efectele politice durabile: influența țării noastre în cadrul organismelor europene este și azi ca și nulă. Nu suntem reprezentați, ci turnați Comisiei Europene – vezi ultimele inițiative, de Ziua Națională, ale ”salvatorilor” României.

Asistăm acum la lansarea celei de-a patra versiuni, model 2024, a ”Legendei Negre”: ”România, Stat extremist”. În toate Statele europene există nuclee, grupări extremiste. În unele State europene există partide cu tendințe extremiste. Iar în puține locuri din Europa există partide extremiste, de care toată lumea se ferește. Însă la noi, în România, ca la nimeni: nu numai că activează partide extremiste, există un adevărat curent extremist, ba chiar mai multe ”curente extremiste”?! Iar tema este imediat exploatată.

Vineri, vorbind în fața Coaliției Maghiare din America, domnul Kelemen Hunor a susținut că, în România, „se intensifică forțele politice extremiste antimaghiare, antisemite și antidemocratice”.  

Îndrăzniți! Dar hai să aruncăm o privire în jur, să vedem cum arată România de fapt.

Hai să facem abstracție de mormanul de MCV-uri măsluite pentru a justifica umilirea, șantajarea și marginalizarea noastră! Indiferent de ce susține azi domnul Hunor, din 1996 încoace, România este o democrație. Mai sunt multe umbre, multe lucruri de îndreptat, dar am reușit să construim o democrație, într-o țară care de mai bine de un secol n-a cunoscut decât un interminabil șir de dictaturi. Iar Țara noastră nu este nici ”Stat eșuat” și nici o arenă zbuciumată dominată de „forțe politice extremiste antimaghiare, antisemite și antidemocratice”, la bunul plac al unor „curente extremiste care pot deveni amenințări reale” pentru țările din jur, ba chiar întreaga Europă.

Indiferent de ce-a votat, în noiembrie 2018, corul de slugi autohtone sub bagheta dirijorului Timmermans, indiferent de ce minciuni debitează azi adevărații extremiști, în aplauzele tăntălăilor care le țin isonul, România este o democrație reală, funcțională, un Stat de Drept.

Haideți să îndrăznim, să ridicăm privirile spre Tricolor, că prea îndelung am stat cu ochii-n pământ, lăsând pe alții să ne tot lipească etichete infamante în frunte!

Editorialul poate fi urmărit AICI