Atacul din 7 octombrie sugerează o revenire la o înțelegere anterioară a intereselor SUA în Orientul Mijlociu. În timpul Războiului Rece, strategii americani au considerat că un acord de pace ar ajuta la protejarea poziției geopolitice a Washingtonului prin controlul răspândirii influenței sovietice în lumea arabă.

Acest tip de gândire a fost întărit doar atunci când statele arabe producătoare de petrol au decis să folosească petrolul ca armă politică în timpul războiului din octombrie 1973 din Orientul Mijlociu. Și totuși unde se situează cele mai importante interesele SUA? În Ucraina, în Israel sau în Taiwan? Ce scenarii sunt? Contează Europa în aceste teatre de război? Întrebări legitime unele fără răspuns alte cu un răspuns ambiguu.

Exemplu elocvent este faptul că Europa nu se descurcă cu relansarea producției de muniție de 155mm, paradoxal pentru o uniune, datorită în principal piedicilor politice ale unor țări care fac parte din ea. Se pare că finalul Războiului Rece (dacă s-a terminat sau s-a reîncarnat în altă formă?) a fost un sfârșit tragic și al industrie de apărare europene care acum visează la proiecte comune de tancuri, avioane și fregate ce vor fi gata prin ani 2030, în cel mai bun caz.

Poate că lecțiile ucrainene ne vor trezi la realitate și vom reciti documentul creat inițial de părinții fondatori ai Europei Robert, Schuman și Jean Monnet. Schuman fiind cel care a devenit negociator-cheie al tratatelor și inițiativelor majore, cum ar fi Consiliul Europei, Planul Marshall și NATO – toate acestea vizând intensificarea cooperării în cadrul alianței occidentale și unificarea unei Europe rănită de al Doilea Război Mondial. Uniunea a evoluat mult, aducând cu sine prosperitatea cetățenilor  săi, de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) care a prevenit un nou război european la Uniunea de astăzi.

În urma celui de-al Doilea Război Mondial, industriile de bază, în special cea siderurgică, necesitau o reorganizare. Viitorul Europei, amenințat de confruntarea Est-Vest, depindea de reconcilierea franco-germană. Acum diferența dintre Europa de Vest și Est-Centrală devine din ce în ce mai accentuată. Este rezultatul diferitelor definiții a ceea ce este sau ce ar trebui să fie UE.

Impunerea de valori și de programe, de cele mai multe ori futuriste, nu este calea de urmat. Dacă proiectul liberal-democrat european vrea să redevină atractiv, va trebui să vină cu idei noi. A pune toată speranța pe axa clasică franco-germană ca la începuturi este o rețetă pentru eșec. Este timpul pentru o nouă înțelegere între Europa de Est și cea de Vest și este timpul pentru un nou dialog, care să ia în considerare de unde vine psihologia fiecărei țări și faptul că vulnerabilitatea estului a crescut datorită războiului din Ucraina. Abia atunci Europa va putea merge din nou înainte.

Elitismul Bruxellesului amintește de secolul XVIII al ”despotismelor luminate” și numai la acest nivel de elitism se mai poate accepta un angajament pan-european cel puțin în condițiile actuale. De ce oare îmi vine în minte  cartea lui  Dimitrie Cantemir-”Creșterile și descreșterile imperiului otoman” Cred ca o să reiau versiunea în română tradusă de eminentul și regretatul clasicist al Universitatii Bucuresti, Dan Slusanschi pentru a înțelege mai bine evoluțiile geopolitice actuale și cauzele lor.

Kissinger și problema palestiniană

„În perspectivă istorică”, consilierul pentru securitate națională și secretarul de stat al lui Nixon, Henry Kissinger, a spus în 1969, „[nu există] nicio modalitate de a supraviețui a 3 milioane de oameni în mijlocul a 60 de milioane de oameni ostili dacă nu pot schimba acea ostilitate.”

Oficialii americani au fost îngrijorați că disputa arabo-israeliană ar putea declanșa un conflict regional major care ar periclita grav interesele americane, potențial atrăgând direct Statele Unite în conflict. Nixon spunea ca Orientul Mijlociu este ”un butoi cu pulbere” care, atunci când vă exploda, ”ar putea duce nu numai la un alt război între Israel și vecinii săi, ci și la o confruntare directă între Statele Unite și Uniunea Sovietică”. Toata acestă teorie a supraviețuit în perioada post-Război Rece.

Soluționarea conflictului arabo-israelian este cheia  atingerii obiectivelor de securitate a SUA în Orientul Mijlociu Lărgit. Greu pentru că după unii specialiști de la Washington Organizația de Eliberare a Palestinei rămâne o organizație teroristă. Se poate spune ca în ultima perioadă de timp (ultimele două administrații) factorii de decizie de la Washington nu au făcut din problema palestiniană în sine o preocupare politică de top.

În 1975 Kissinger a înțeles că într-adevăr problema palestiniană este inevitabilă din punct de vedere istoric, indiferent de cum a fost tratată și nu poate fi evitată. Frustrat de politica israeliană, Kissinger a declarat în noiembrie 1975: „Am putea coexista cu [Organizația de Eliberare a Palestinei]”.

Chiar și în timpul războiului din octombrie 1973, când Statele Unite au efectuat un transport aerian substanțial de tehnică militară și au aprobat un proiect de lege de ajutor de 2,2 miliarde de dolari pentru Israel, Kissinger a fost preocupat de sarcina de a construi credibilitatea americană în fața arabilor, astfel încât să fie într-o poziție bună pentru a porni un proces diplomatic odată ce luptele s-au încheiat.

Acordurile Avraam

Acordurile Avraam semnate în septembrie 2020 la inițiativa administrației Trump, și care își iau numele de la profetul celor trei religii monoteiste, evreiască, creștină și musulmană, toate având locul de naștere în regiunea Ierusalimului au marcat o realiniere geopolitică fără precedent în regiune.

Washingtonul a creat imaginea că o implicare în armonizarea legăturilor bilaterale dintre Israel și guvernele arabe, fără a aborda disputa israeliano-palestiniană, este rezolvarea dilemei strategice din Orient.

S-a statuat că dacă foștii adversari arabi din Golful ai Israelului se alătură Egiptului și Iordaniei pentru a îmbrățișa normalizarea, atunci poate că problema palestiniană nu mai are o semnificație geopolitică pentru Statele Unite. Normalizarea dintre Israel și Arabia Saudită este, în general, prezentată ca pasul final al acestui proces, prințul moștenitor Muhammad bin Salman recunoscând deschis negocierile în acest scop într-un interviu pentru Fox News cu doar câteva săptămâni înainte de atacuri.

Totuși, această linie de gândire se bazează în mare măsură pe capacitatea autocraților arabi de a reprima, sau cel puțin de a rezista, simpatiilor populare față de cauza palestiniană. Monarhiile din Golf, cum ar fi Emiratele Arabe Unite și Bahrain (și într-o măsură mai mică Qatar) au recunoscut public o cooperare tacită în materie de securitate cu Israelul. Și totuși partenerii SUA din Golf au făcut o serie de mișcări propalestiniene datorită și presiunii publice considerabile.

În Egipt, președintele Abdel Fattah el-Sisi s-a străduit să împiedice protestele „oficiale” pro-palestiniene care erau gata să amenințe conducerea sa pe fondul unei economii stagnante și cu alegerile prezidențiale care se profilează. Regele Iordaniei Abdullah a ordonat forțelor aeriene să lanseze din aer provizii către spitalele din Gaza și l-a rechemat pe ambasadorul său de la Tel Aviv la Amman.

Chiar și în Arabia Saudită, eforturile de a se concentra asupra evenimentelor interne saudite au fost însoțite de un fond oficial de ajutor pentru Gaza – regele Salman donând personal aproximativ 8 milioane de dolari, iar prințul bin Salman contribuind cu alte 5,6 milioane de dolari. O ultimă remarca este că acest conflict riscă, de asemenea, implicarea directă a Iranului, Hezbollahului și a altor membri ai auto-numitei „Axe a Rezistenței” – dintre care niciunul nu suportă ceva care să se aseamene cu „normalizare” – într-un moment în care Arabia Saudită și alte monarhii din Golf au reușit să asigure o ”destindere cât de cât” pe probleme de securitate regională.

O încetare a focului între Arabia Saudită și forțele Houthi din Yemen, a fost susținută de reluarea relațiilor diplomatice cu Iranul și de reabilitarea de către țările arabe a regimului Bashar al-Assad din Siria, răcind, cel puțin temporar, punctele regionale fierbinți ale Arabiei Saudite de-a lungul graniței sale de sud și de nord dar și pe căile maritime vulnerabile din Golful Persic. În special, liderii saudiți au căutat să poziționeze Regatul alături de poziția Iranului în a exercita presiuni diplomatice asupra Israelului pentru o încetare a focului, mai degrabă decât să critice Hamas.

Războiul va continua!

După schimbul de prizonieri negociat de directorul CIA William J. Burns, directorul Mossad David Barnea, generalul Abbas Kamel, șeful serviciului de informații din Egipt și prim-ministrul Qatar Mohammed bin Abdulrahman al-Thani, care a acționat ca intermediar cu liderii Hamas din Doha războiul va continua în sudul Fâșiei Gaza. De ce? Pentru că obiectivul guvernului de la Tel Aviv este eliminarea Hamas.

În termeni practici, partea de sud a fâșiei Gaza se luptă acum să sprijine, cu ajutoarele reduse pe care le primesc, peste 600.000 de rezidenți strămutați din Gaza de nord, ca să nu mai vorbim despre planurile israeliene de a extinde invazia terestră a forțelor IDF spre sud. Întrucât guvernul prim-ministrului israelian Benjamin Netanyahu nu poate sau nu dorește să prezinte o viziune a guvernării postbelice a Gazei, administrația Biden ar trebui să ia inițiativa de a sublinia necesitatea de a readuce Fâșia Gaza guvernării palestiniene, probabil sub Autoritatea Palestiniană.

Această operațiune poate dura mult datorită necesității remodelării conducerii Autorității Palestine și probabilității de schimbare a liderului acesteia, Mahmud Abbas, în vârstă de 88 de ani. Acest lucru nu ar aborda doar parțial preocupările palestiniene și arabe, că operațiunile militare prezente constituie o „a doua Nakba” (dislocare masiv de populație), dar ar începe și să construiască sprijin pentru un rol politic palestinian reînnoit atât în nevoile imediate de guvernare, cât și, în cele din urmă, în negocierile politice pentru un stat palestinian.

Și totuși negocierile pentru eliberarea ostaticilor israelieni continuă în ciuda presiunii aripii radicale din guvernul israelian care dorește reluarea ostilităților. Negociatorii au convenit asupra a cinci categorii de ostatici israelieni pentru eliberări viitoare. Cele cinci grupuri sunt: bărbați prea bătrâni pentru serviciul militar de rezervă, soldați de sex feminin, rezerviști bărbați, soldați bărbați în serviciu activ și cadavrele israelienilor care au murit înainte sau în timpul captivității.

Totalul este cu mult peste 100, dar sursele au spus că nu pot oferi încă un număr precis. Pauza ostilităților dintre Israel și Hamas – prelungită luni (27 noiembrie 2023) cu încă două zile – a dat o scurtă pauză cetățenilor din Gaza după șapte săptămâni de bombardament israelian aproape continuu peste Fâșia Gaza.

Peste 1,8 milioane de persoane au fost strămutate din casele lor de când campania Israelului a început ca răzbunare pentru atacul Hamas din 7 octombrie în sudul Israelului, potrivit Biroului Națiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA). După ce a încercuit nordul Gazei cu forțele terestre, forțele aeriene israeliene au aruncat pliante în zonele de est ale orașului Khan Younis, în sudul Fâșiei Gaza, spunând oamenilor să se evacueze în adăposturi pentru propria lor siguranță.

În timp ce armistițiul pentru schimburile de ostatici și prizonieri între Israel și Hamas încă se menține, o reluare a ostilităților și o ofensivă israeliană așteptată în sud ar putea obliga sute de mii de persoane care au fugit orașul Gaza să fugă din nou, împreună cu locuitorii din Khan Younis, un oraș cu peste 400.000 de locuitori, agravând o criză umanitară deja de necontrolat. Khan Younis este situat în jumătatea de sud a Fâșiei Gaza.

Zeci de mii de persoane strămutate din nord au căutat deja refugiu acolo în școli și corturi, provocând o supraaglomerare gravă pe fondul penuriei de alimente și apă. Lipsa de alimente, combustibil, apă potabilă și medicamente s-a agravat în ultimele săptămâni, deoarece Israelul a permis doar unor camioane cu provizii umanitare să treacă în Gaza din Egipt.

De la armistițiu, s-a distribuit combustibil în sud pentru a sprijini distribuția de alimente și pentru a reporni generatoarele de la spitale, unități de apă și canalizare și adăposturi. Potrivit OCHA, două conducte care vin din Israel au transportat apă potabilă în sudul Gazei, dar în nord, principala uzină de desalinizare a apei și conductele israeliene au fost scoase din funcțiune. Accesul la aprovizionarea cu apă a oamenilor din nord a fost restricționat de săptămâni bune. Riscul de deshidratare și de boli transmise din cauza consumului de apă nesigură continuă.

Exista o relație între Gaza și Taiwan?

Deși există zone importante de suprapunere între nevoile militare ale Taiwanului și ale Ucrainei – în special când vine vorba de apărarea aeriană și dronele furnizate– numeroasele lor diferențe nu au făcut ca resursele să fie mai durabile. Nevoile cu cea mai mare prioritate ale Ucrainei includ artileria grea, muniția, tancurile, rachetele cu rază scurtă de acțiune și apărarea aeriană, în timp ce Taiwanul are nevoie de rachete antinavă, mine navale, rachete avansate cu rază lungă de acțiune, sisteme de apărare aeriană. Adăugarea ajutorului Israelului schimbă acest calcul.

Nevoile Israelului se suprapun oarecum cu cele ale Ucrainei, dar mai pe larg cu cele ale Taiwanului și ale altor aliați din Indo-Pacific. Aceasta înseamnă că un angajament de a ajuta pe deplin Israelul ar putea lăsa Taiwanul și alți aliați și parteneri ai SUA din Indo-Pacific să se confrunte cu întârzieri lungi în procurarea de muniție și echipamente pentru sistemele de care au nevoie și ar putea lăsa forțele americane prost echipate pentru a contracara o eventuală operațiune chineză în Marea Chinei de Sud.

Indo-Pacificul este prioritatea principală de securitate a Americii, conform Strategiei Naționale de Apărare a lui Biden, iar Washingtonul se confruntă acolo cu riscuri mai mari de escaladare pe termen mediu și lung dacă nu poate descuraja în mod eficient China. Mai mult, amenințarea militară reprezentată de China este substanțial mai mare decât cea a Hezbollah sau a Iranului.

Mai mult, lăsând la o parte pregătire mediocră a militarilor taiwanezi, capacitățile militare actuale ale Taipeiului sunt mult sub cele ale Israelului. Unde va pune limite Washingtonul în livrare de armamente și muniție? Ce are nevoie Taiwanul? Rachete de precizie cu rază lungă de acțiune și rachete anti-navă, sisteme de apărare aeriană precum Stinger, Patriot și sisteme THAAD de apărare pentru zonele de mare altitudine și un procent substanțial de sisteme aeriene și navale fără echipaj (UAV).

În al doilea rând, Statele Unite ar trebui să fie explicite cu Israelul, în privat, cu privire la limitele dure ale sprijinului material al SUA, inclusiv capabilitățile, cantitățile și durata, permițând astfel Israelului să dezvolte planuri de apărare durabile. În cele din urmă, factorii de decizie politică ar trebui să definească o strategie de ieșire pentru eliminarea eventuală a ajutorului suplimentar de urgență oferit pentru a sprijini Israelul în această perioadă de criză. Deși sunt situate geografi la mare distanță putem spune fără echivoc ca cele două zone Gaza și Taiwan sunt conectate la aceiași sursă de sprijin militar.

Ce scenarii posibile avem în Israel?

Scenariul 1: O incursiune militară limitată în Gaza de Nord

Pare imposibil la ora actuală pentru simplu motiv ca Israelul dorește eliminarea Hamas. Dacă evoluțiile militare continuă SUA va avea probleme cu susținerea ajutorului către Taiwan. Cu câteva excepții suprapunerea solicitărilor Gaza-Ucraina șunt gestionabile. Israelul s-a bazat până acum cel mai mult pe sistemul său de apărare aeriană Iron Dome, cu rachete interceptoare Tamir și muniții cu ghidaj de precizie lansate din aer, inclusiv bombe cu diametru mic și bombe gravitaționale echipate cu kituri JDAMS, pentru a efectua mii de lovituri aeriene asupra țintelor din Gaza dar și pe rachetele Hellfire.

SUA au furnizat și muniție și rachete Tamir suficiente până acum. Bombele cu diametru mic sunt lansate de avioanele F-15 pe care Ucraina nu le are în dotare. Ucraina folosește kiturile JDAMS pentru bombele cu diametre mici, kit care transforma bombele în bombe ghidate/dirijate. Israelul nu va folosi Patriot pentru rachetele Hamas în schimb le va folosi pentru rachetele de croazieră Houthi.

Cât privește tancurile și vehiculele blindate Israelul are suficiente în operațiuni dar are și în depozite prepoziționate de SUA. Dacă ofensiva va merge în sudul Fâșiei Gaza va crește cerința de proiectile de 155 mm. În orice caz în Ucraina se folosesc în jur de 6000 de proiectile pe zi în timp ce în Israel numărul este mult mai mic. Și așa producția SUA de proiectile de 155 mm nu depășește valoarea de 28.000 bucăți/lună.

O operațiune terestră extinsă în Fâșia Gaza va crea nevoi suplimentare de apărare. Aceasta include cererea crescută pentru obuzele de 155 mm pe care Ucraina le arde cu o rată de 6.000 pe zi - cu mult peste capacitatea de producție a SUA. În comparație cu Ucraina, totuși, cerințele de muniție de 155 mm ale Israelului sunt limitate. De exemplu, în operațiunea israeliană de 51 de zile din Gaza din 2014, Forțele de Apărare ale Israelului au raportat că au folosit aproximativ 35.000 de obuze de artilerie. Acest lucru este comparabil cu cadența de foc pentru forțele americane care au operat în medii urbane împotriva Statului Islamic. Israelul are zeci de mii de astfel de proiectile în depozite.

Scenariul 2: Un război extins în sudul Libanului cu Hezbollah

Un conflict extins care include Hezbollah, totuși, ar crește dramatic cerințele militare de asistență din partea Statelor Unite ale Israelului. Acest lucru ar pune o presiune reală, dar nu de necontrolat, asupra ajutorului acordat Ucrainei. Cu toate acestea, în acest scenariu, impactul asupra asistenței militare și a descurajării în Indo-Pacific ar trebui să fie principala preocupare.

O evaluare a potențialului Hezbollah ne indică faptul ca acesta are în jur de 100.000 de luptători și până la 200.000 de rachete, inclusiv rachete ghidate. În războiul din 2006 Israelul s-a bazat în primul rând pe lovituri cu rază lungă de acțiune – lovind până la 7.000 de ținte folosind 19.000 de bombe și 2.000 de rachete – completate de o campanie terestră limitată și un blocaj naval cu lovituri pe mare.

Confruntându-se astăzi cu un Hezbollah mai puternic și mai bine înarmat, Forțele de Apărare Israelului vor răspunde aproape sigur cu lovituri aeriene și focuri de artilerie sporite, creând cereri suplimentare pentru muniții convenționale și muniții ghidate de precizie. Israelul a dus, de asemenea, unități de tancuri la granița sa de nord, sugerând că ar fi posibilă și o operațiune la sol.

Este totuși o situație diferită față de 2006 cu un Hezbollah mai bine dotat și o posibilă campanie militară mai lungă un element de bază va fi racheta Hellfire care are o relevanță mare în Taiwan. Pentagonul a intensificat în liniște ajutorul militar pentru Israel, livrând cereri care includ mai multe rachete ghidate cu laser pentru flota sa elicoptere Apache, precum și obuze de 155 mm, dispozitive de vedere pe timp de noapte, muniții pentru distrugerea buncărelor și noi vehicule ale armatei, potrivit unui liste internă a Departamentului Apărării.

O cerere suplimentară de muniție de 155 mm ar fi mai dificilă de soluționat. Pe parcursul războiului de 34 de zile din 2006 cu Hezbollah, forțele israeliene au tras aproape 150.000 de proiectile de artilerie, inclusiv de 155 mm dar și alte variante. Cu Hezbollah mai puternic acum, Forțele de Apărare ale Israelului ar putea avea nevoie să-și mărească rata de foc de artilerie.

Cel puțin, o operațiune la sol care durează câteva luni ar putea crește necesarul de muniție de 155 mm al Israelului cu peste 100.000 de proiectile, ceea ce ar forța, fără îndoială, compromisuri cu proviziile trimise în Ucraina. Încă o dată, impasul din Ucraina și nevoile mai mici ale Israelului ar trebui să fie factori în alocarea resurselor în cele două țări.  Pentru a se apăra împotriva Hezbollah Israelul are o apărare aeriană stratificată cu sistemul Arrow 3 și David Sling (Praștia lui David). Dar chiar și aceste sisteme avansate ar putea fi depășite de rata probabilă ridicată a focului și rachetele de croazieră ale Hezbollah.

Ambele sisteme sunt produse în Israel, așa că Statele Unite nu ar putea umple direct cu muniție aceste sisteme. Cu toate acestea, pentru a umple orice gol, Israelul ar putea solicita sisteme de apărare antiaeriană Patriot al SUA – care sunt deja insuficiente. Nu numai că sunt necesare în Ucraina, dar sunt și în fruntea listei de capabilități necesare în Indo-Pacific, fie pentru apărarea asimetrică a Taiwanului, fie pentru instalațiile americane în regiune.

Trimiterea lor în Israel i-ar lăsa pe ceilați vulnerabili. Din punct de vedere al lansatoarelor multiple de tipul HIMARS și a muniție aferente nu apar probleme pentru că sistemul LORA (Long Range Artillery)  al israelienilor  are unele asemănări cu HIMARS în ceea ce privește capacitățile și precizia dar diferă distanța la care pot angaja țintele: HIMARS la 300km, LORA la 400km. Această rază extinsă oferă IDF un avantaj în ceea ce privește lovirea țintelor în adâncul teritoriului inamic. Taiwan la fel ca și Israelul caută să aducă din SUA rachetele AGM-158 JASSM - care înseamnă Joint Air-Surface Standoff Missile – ce pot avea o rază de acțiune de aproape 1.000 km în funcție de model și pot fi fixate pe aeronave, inclusiv pe F-16, pe care le operează Taiwan.

Lockheed Martin spune că racheta este concepută pentru a distruge ținte de mare valoare, bine apărate, fixe și relocabile și să fie lansată suficient de departe pentru a menține aeronava de lansare departe de sistemele de apărare aeriană inamice. Forțele armate din Taiwan, depășite de cele ale Chinei, se află în mijlocul unui program de modernizare pentru a oferi un factor de descurajare mai eficient, inclusiv capacitatea de a ataca bazele aflate departe de coasta Chinei în cazul unui conflict. Deci rachetele cu rază lungă de acțiune sunt esențiale pentru orice campanie din Indo-Pacific, iar stocurile din SUA sunt destul de limitate - după unele estimări deja sub ceea ce ar fi necesar pentru o contingență din Taiwan - așa că chiar și o diversiune minoră ar putea diminua atât capacitatea de descurajare, cât și capacitatea de luptă în Teatrul Pacificului.

Scenariul 3: Un conflict direct cu Iranul

Iranul s-a bazat în mod tradițional pe proxi precum Hezbollah, dar pe măsură ce operațiunile Israelului împotriva Hamas se intensifică, există riscul ca „războiul din umbră” israeliano-iranian să devină deschis. Dacă se întâmplă acest lucru, nevoile militare israeliene suplimentare - de exemplu lovituri cu rază lunga de acțiune ar avea un impact asupra unei anumite asistențe militare americane pentru Ucraina, dar ar putea avea implicații devastatoare pentru aliații și partenerii din Indo-Pacific ai Washingtonului.

Iranul are cel mai versatil și mai mare arsenal de rachete din Orientul Mijlociu. Acesta este compus din rachete de croazieră și balistice, rachete cu rază lungă de acțiune care pot ajunge la Tel Aviv, o forță mare paramilitară pe uscat și pe mare și, posibil, sisteme avansate de apărare aeriană achiziționate din Rusia (S-400).

Pentru a depăși apărarea antiaeriană avansată a Iranului, Israelul ar putea solicita muniții suplimentare cu ghidare de precizie cu rază lungă de acțiune (cel mai probabil lansate aerian și maritim) din partea Statelor Unite, inclusiv racheta aer-sol (Joint Air to Surface Standoff Missile) JASSM , racheta Tomahawk sau racheta SM-6, printre altele, împreună cu sisteme aeriene avansate fără echipaj (UAV), cu capacități de lovire.

Pentru a contracara orice amenințări din partea forțelor paramilitare maritime ale Iranului, Israelul ar putea avea nevoie de un stoc considerabil de rachete antinavă, inclusiv rachete antinavă cu rază lungă de acțiune și rachete Harpoon. În cele din urmă, un conflict direct cu Iranul ar pune în continuare provocări de apărare aeriană. Întrucât Israelul ar avea nevoie de timp pentru a-și construi stocurile de rachete Arrow 3, ar putea solicita, așa cum am mai menționat, sisteme Patriot americane sau chiar utilizarea temporară a unui sistem de apărare Terminal High Altitude Area Defense THAAD pentru zonele de mare altitudine pentru a se proteja împotriva arsenalul de rachete balistice și de croazieră al Iranului.

Cu excepția sistemului de apărare aeriană Patriot, aceste capacități nu sunt la mare căutare în Ucraina, dar sunt esențiale pentru teatrul indo-pacific și sunt insuficiente acolo.  În cele din urmă, având în vedere stocul mare de arme avansate al Chinei, apărarea aeriană de toate tipurile va fi la mare căutare în Indo-Pacific, iar pierderea unui număr chiar moderat din aceste sisteme în Orientul Mijlociu va avea un impact negativ asupra poziției SUA în Asia.

În concluzie este nevoie de o prioritizare a nevoilor Taiwanului față de Israel. Care este motivul pentru prioritizarea măsurilor pentru Taiwanului?. Interesele în joc ale SUA în Indo-Pacific sunt mult mai mari decât cele din Orientul Mijlociu. Statele Unite ale Americii au interese economice semnificative în regiune și un interes strategic în a descuraja China de la acapararea Taiwanului, ceea ce ar putea schimba echilibrul de putere în Asia și ar putea pune presiune asupra alianțelor SUA din regiune. În schimb, interesele economice și strategice ale SUA în Orientul Mijlociu sunt considerabil mai restrânse ele fiind în principal legate de securitatea Israelului.

În plus, asistența SUA este atât mai necesară în Indo-Pacific având  un impact mai mare asupra descurajării regionale și a riscurilor de escaladare decât ar avea în Orientul Mijlociu. Provocarea militară pe care o pune China Taiwanului și altor aliați din Indo-Pacific este substanțial mai mare decât amenințarea prezentată Israelului de către Hezbollah sau Iran – mai ales că niciunul nu a arătat prea mult interes pentru escaladarea unui conflict cu Tel Aviv-ul până în acest punct. Resursele trebuie alocate în funcție de nevoile de a opri amenințarea chineză. Taiwanul și Trilaterala SUA- Japonia- Coreea de Sud au nevoie de resurse substanțiale pentru a îngrădi expansiunea chineză.