Cercul posibililor mediatori în conflictul din Israel. Se pregătește Beijingul?

Cercul posibililor mediatori în conflictul din Israel. Se pregătește Beijingul? Sursa foto: Arhiva EVZ

Ce au în comun Israelul și Ucraina? Există un fir roșu care leagă cele două conflicte - unul la porțile Europei, celălalt în Mediterana Orientală?

Cu certitudine

Ambele țări sunt amenințate de două regimuri autocrate, Rusia și Iranul, care le neagă dreptul la existență. Obiectivul acestora este angajarea Occidentului - în primul rând a Statelor Unite - pe mai multe fronturi și deterioararea mediului de securitate în zone de care depinde liniștea mapamondului. Medierea conflictului din Europa pare imposibilă în această etapă, însă revenirea la un proces de pace în Orient ar putea deveni realitate. Dacă Israelul nu va întârzia prea mult în Gaza.

Qatar – primul actor pe scena reconcilierii

Încă de la începutul conflictului din Siria, Hamas - datorită unor jocuri ale petromonarhiilor din Golf  - s-a declarat împotriva regimului Al-Assad și a intrat în sfera de finanțare a Qatarului. Cu resursele primite de la Doha, și-a consolidat primordialitatea în Gaza, unde deja se afla în poziții solide dar nu stăpânea pe deplin eșichierul economic și umanitar. În cei 12 ani care au trecut de atunci, rolul de finanțator al Qatarului a crescut simțitor, asigurându-i acum calitatea de interlocutor și mediator credibil între Hamas și Israel. Dar asta nu ajunge.

Qatar nu depinde în vreun fel de Iran dar se teme de ambiția acestuia de a deveni lider regional în Golf. Raporturile cu Teheranul sunt constructive. Micul emirat a reușit să aducă pe teritoriul său comandamentul american CentCom (Al Udeid Air Base) dar și Biroul politic al Hamas. Alianța cu Statele Unite, relațiile pozitive cu unele grupări islamiste - Frăția Musulmană, în special, sponsorul ideologic al Hamas - și parteneriatul militar cu Ankara au transformat Doha într-un punct obligatoriu de trecere pentru cei care doresc pacea în războiul actual sau, cel puțin, vor eliberarea ostatecilor răpiți de Hamas. Qatarul este, în acest moment, platforma de dialog pentru toate părțile aflate în conflict.

Ne puteți urmări și pe Google News

Limitele unui proces de mediere inițiat de Qatar

Rolul de mediator nu poate fi decât limitat în condițiile actuale. Autoritățile de la Doha ar putea determina o soluție în problema ostatecilor - așa cum au dovedit în câteva cazuri particulare - și chiar în privința unui armistițiu în Gaza, dar nu vor putea convinge Hamas să abandoneze terorismul ca armă de luptă. De asemenea, nu-i vor putea convinge pe liderii grupării palestiniene să accepte existența Statului Israel.

Pe termen scurt, Hamas nu va accepta nici ideea unui Stat Palestinian în Cisiordania și Gaza așa cum este prevăzut în statutul său din 2017. Și ar mai fi ceva. Guvernele Netanyahu de până acum au tolerat prezența crescândă a Hamas în Gaza, pentru că aveau nevoie de o ANP slabă și ușor de manevrat în Cisordania. Un gen de ,,principiu al vaselor comunicante’’ aplicat în politică. Hamas era amenințarea care venea dinspre Gaza și putea oricând înlocui Autoritatea.

Politica de înființare a comunităților de coloniști a continuat nestingherită. Când ceva funcționează la suprafață nu te mai uiți ce este în profunzime și nu-ți dai seama că în aparenta liniște se nasc monștrii pe care îi vei vedea ulterior, în întunericul nopții și  la lumina zilei…

,,Autonomia’’ Hamas față de Iran

Cât ar părea de curios, finanțarea din alte surse decât Teheranul a Hamas - mă refer la Turcia, Qatar, Egiptul în perioada regimului Morsi – i-a asigurat grupării palestiniene o anumită autonomie față de Iran. Aceasta i-a permis  în 2011 - cum subliniam mai sus - poziția anti-Asssad în timp ce Teheranul s-a declarat susținător al regimului de la Damasc - care există și astăzi. Situația Hamas nu este comparabilă cu cea a Hezbollah - structură legată ombilical de Iran.

Interesele Hamas și ale Teheranului coincid însă în privința Israelului, dar gruparea palestiniană nu poate fi considerată ,,brațul armat’’ al Iranului. Prin atacul din 7 octombrie, intenția Hamas a fost readucerea chestiunii palestiniene în centrul atenției comunității internaționale, la 50 de ani de la războiul de Yom Kippur. Acțiunea din data menționată trebuia să sublinieze faptul că securitatea Israelului nu este garantată în 2023 după cum nu era garantată nici în 1973.

Înțelegerea cu Teheranul privea însă blocarea acordurilor Abraham.

Turcia - mediatorul de serviciu

La 20 septembrie ac., Erdogan și Netanyahu se întâlneau la New York - pentru prima dată din 2010 - în marja Adunării Genarale ONU. Era un nou început în evoluția relațiilor bilaterale turco-israeliene. Procesul de reapropiere dintre Ankara și Tel Aviv începuse în urmă cu 2-3 ani prin contacte între serviciile de intelligence, menite să asigure protecția turiștilor israelieni din Turcia în fața amenințărilor Iranului. Jocul bilateral era mai profund decât părea la prima vedere.

Apropiindu-se de Israel, Turcia avea un (nou)aliat în Mediterana Orientală, zonă în care fusese oarecum izolată după acordul maritim și de securitate impus regimului de la Tripoli, în 2019, când l-a sprijinit în fața ofensivei mareșalului K. Haftar. În plus, Ankara își imagina, pe bună dreptate, că susținerea Israelului ar fi putut diminua sentimentul anti-turc, prevalent în Congresul american mai ales în contextul evenimentelor din Nagorno Karabah, din 2020 și 2023. Se știe că că lobby-ul turco-azer, deși în creștere în Statele Unite, este inferior sistemului similar armean.

Echilibristului Erdogan îi lipsește plasa de siguranță

A venit însă masacrul organizat de Hamas la 7 octombrie și nimic n-a mai fost la fel ca înainte. Aducându-și aminte că este un lider important al lumii islamice, Erdogan a început un gen de echilibrism diplomatic, nemulțumind cam pe toată lumea dar în primul rând Israelul, atunci când a vorbit despre ,,apărarea pâmântului’’ său de către Hamas.

Nu l-a ajutat nici faptul că unii lideri ai grupării palestiniene, aflați în Turcia, s-au arătat entuziaști în contextul asaltului din octombrie. Secondat însă de fidelul său susținător - ministrul de externe Hakan Fidan - a pus piciorul în prag și le-a impus celor din Hamas un gen de conduită atâta vreme cât se află în Turcia. Sau să plece. Relațiile cu gruparea teroristă s-au cam răcit dar poziția sa în lumea musulmană s-a consolidat, mai ales după mitingul din 28 octombrie când s-a referit la confuntarea dintre ,,cruce și semilună’’.

A fost sacrificată continuitatea - atâta cât era - în procesul normalizării raporturilor cu Israelul. Dar Tel Avivul va avea nevoie de prieteni mai ales după acțiunile sale militare din această perioadă, pentru că procesul va fi lung iar unda de șoc emoțional nu se va opri prea curând. Totuși, dacă ar fi să evaluez șansele Turciei ca mediator în conflict, acestea sunt ca și inexistente în acest moment. Ankara rămâne mult în spatele Qatarului. Despre Erdogan vom mai vorbi.

Șansele Egiptului

În fața Turciei, se plasează și Egiptul președintelui Abdel Fettah al-Sisi și nu dintr-o mare apropiere a acestuia de Hamas ci pentru că liderii grupării știu foarte bine că fără Egipt ar fi imposibilă reconectarea Fâșiei Gaza cu exteriorul pe segmentele utilitare și umanitar. Faptul că generalul al-Sisi nu este un prieten al Hamas l-ar putea legitima ca interlocutor și mediator în fața Israelului și chiar pentru grupările de rezistență palestiniene, altele decât Hamas. Precizez că al-Sisi a organizat lovitura de stat din 2013 prin care a înlăturat de la putere regimul Mohamed Morsi, sprijinit de formațiunea islamistă Frăția Musulmană (FM). La rândul ei, aceasta este unul dintre susținătorii Hamas. De altfel, al-Sisi nu-i dorește pe palestinienii din Gaza în Egipt și pentru faptul că printre ei s-ar infiltra militanți Hamas, simpatizanți ai FM.

Interesul Beijingului: totul să revină la normal

Sfera intereselor Beijingului în Orientul Mijlociu depășește, ca dimensiune și perspective echivalentul oricărui alt stat într-o regiune esențială ca sursă de hidrocarburi și punct de trecere obigatoriu pentru Drumul Mătăsii (Belt and Road initiative - Bri). Influența sa în regiune este expresia acestei stări de lucruri, unică în istoria Marelui Dragon, care i-a permis Chinei o mediere de succes în normalizarea relațiilor dintre Arabia Saudită și Iran, state cărora Beijingul le-a deschis calea spre BRICS. Este deci în folosul Beijingului eliminarea oricărui obstacol care îi poate afecta strategia regională pe termen scurt și mediu. Actualul conflict din Israel este un asemenea obstacol, care îl depășește ca importanță pe cel din Ucraina.

Beijingul știe că odată cu trecerea timpului - ca și în Ucraina - acțiunile, mai ales cele reprobabile comise de ambele părți, reduc șansele unei reconcilieri și revenirii la situația de dinainte de conflict. Crește însă probabilitatea unei extinderi a conflictului. Adică, exact ce nu-și dorește China. În acest context, ar fi greu de crezut că Beijingul nu și-ar utiliza atuu-urile pentru realizarea unei medieri între părți.