În Rusia, ideile novatoare se opriseră undeva la Petru cel Mare și la Ecaterina cea Mare. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se răspândesc atât idei socialiste cât și idei modernizatoare naționale.

 

Acestea din urmă au fost promovate de narodniciști, tinerii studenți care au ales să plece în zonele rurale ale Rusiei să ilumineze poporul, numai că, țăranii, pendulând între respectul pentru boieri și credința ortodoxă nu au achiesat la opiniile lor ba chiar i-au alungat din sate.

Regimul țarist a decis să scape de socialiști și de narodniciști, expulzându-i peste granițe, unde Rusia spera să facă dezordini.

Până la răscoala din 1907, începuse pe teritoriul României o acţiune subversivă a Rusiei Țariste, de vânzare de icoane ortodoxe ruseşti în care chipurile sfinţilor erau ale familiei Ţarului. ”Iconarii”, cum au fost numiţi, doreau să obţină de la ţăranii, pentru care Biserica era, de multe ori, singura sursă de cultură, adeziunea pentru Rusia.

Orice acţiune critică la adresa Austro-Ungariei era văzută ca imixtiune a Rusiei. Orice politician din opoziţie care critica lipsa de acţiunea a guvernului faţă de românii din Transilvania, era taxat ca vândut Rusiei. Rusia  a încercat să introducă dezbinare în România, prin acţiunile nihiliştilor şi socialiştilor expulzaţi.

Situată în proximitatea geopolitică a Balcanilor, Rusia nu numai că a fost în spatele multor atentate,dar a fost ea însăși zguduită de unele atentate, care au rănit sau ucis o serie de oameni politici precum:

• țarul Alexandru al II-lea (atentate eșuate la 18 aprilie 1866, 6 iunie 1867),
• D.N. Kropotkin, guvernator de Harkov (21 februarie 1879),
• N.V. Mezențev, șeful Okhranei țariste (16 august 1878) țarul Alexandru al III-lea (eșuat la 1 martie 1887),
• D.S. Sipiagin, ministru rus al afacerilor interne (15 aprilie 1902),
• N.I. Bobricov, guvernatorul rus al Finlandei (16 iunie 1904),
• Viaceslav Pleve, ministru de interne (23 iulie 1094),
• Marele Duce Serghei, unchi și sfetnic al țarului (17 februarie  1904),
• Piotri Arkadievici Stolîpin, premier țarist (atentat eșuat la 15 martie 1906, soldat însă cu 25 de morți și 32 răniți).

Țarul Alexandru al II-lea fusese supranumit Nemuritorul, deoarece anarhiștii au încercat să îl asasineze de mai multe ori. Țarul a încercat o reformă socială, însă anarhiștii considerau că ea nu este suficientă, iar țarismul trebuia înlăturat. În plus, pătura de sus era clar împotriva reformei iar o eliminare a țarului nu le era deloc defavorabilă.

În Rusia, nevoia de reforme a făcut ca să se inițieze curente precum narodnicismul, anarhismul, socialismul. Se considera că Rusia trebuie reformată, însă țăranii erau lipsiți de inițiativă, se temeau de abuzurile boierilor și nu se implicau în acțiunile cu tentă revoluționară. În același timp, pătura superioară refuza orice idee de reformă, aceasta fiind văzută ca un avans al dușmanilor anarhiști și socialiști.

Organizația secretă ”Voința poporului” a reușit asasinarea țarului, în timp ce acesta se  îndrepta cu trăsura de la Palat spre Manej, la 1/13 martie 1881 în Sanky Petersburg. Complotiștii au așteptat semnalul unei conspiratoare, în timp ce unul dintre complotiști a aruncat o bombă, în fața trăsurii.

Țarul a fost grav rănit, dar a coborât din trăsură cu sabia scoasă spre atentatorul căzut. Un al doilea atentator, neobservat, a ieșit din mulțime și a aruncat o a doua bombă la picioarele Țarului care, grav rănit, rămas practic fără picioare, a decedat ulterior la Palat.

În 1905, Rusia era zguduită de o nouă revoluție, ca urmare a nemulțumirii populare față de înfrângerea Flotei ruse de către japonezi la Tsushima. Atunci s-a resimțit, pentru prima dată necesitatea unor reforme, inclusiv a unei noi Constituții. Cel chemat să înfăptuiască reformele a fost, după câteva ezitări Piotr Stolîpin, numit Președinte al Consiliului de Miniștri în 1906. El era adeptul liniei dure de rezolvare a problemelor. Era un om al acțiunii, al faptelor, care nu se temea de moarte, în ciuda nenumăratelor atentate urzite contra sa de către sociasliști și anarhiști.

În 1906, primul ministru al Rusiei Piotr Arkadievici Stolîpin, numit de țarul Nicolae al II-lea,  a încercat o reformă agrară. El dorea crearea unei pături sociale de țărani înstăriți. A fost un adversar al anarhiștilor, cei prinși și arestați fiind judecați și executați prin spânzurare. Aceasta nu era însă pe placul socialiștilor, Lenin temându-se că un succes al lui Stolîpin ar diminua șansele de reușită ale mișcării de înlăturare a țarismului.

Reformele lui Stolîpin care își propuseseră calmarea spiritelor agitate de socialiștii din Rusia, dar și de către cei expulzați, ca Trotki, Vladimir Ilici Lenin puteau să schimbe cursul istoriei.

La 1/14 septembrie 1911, socialistul Dimitri Bogrov, care se pare că avea legătură și cu poliția secretă țaristă, Okhrana, l-a asasinat pe Stolîpin, la Opera din Kiev. Stolîpin supraviețuise și el mai multor tentative de asasinat.

Asasinarea lui Stolîpin, spre satisfacția lui Lenin a arătat că Rusia putea fi schimbată printr-o revoluție violentă. Intrarea Rusiei în primul război mondial în 1914 a declanșat numărătoarea inversă, pe fondul măririi cheltuielilor militare , al salariilor mici, forțării muncitorilor și țăranilor să participe la efortul de război.

Așadar, în Rusia s-a dat o luptă între nevoia de reformă, susținută de Țarul Alexandru al II-lea și chiar de țarul Nicolae al II-lea prin, primul său ministru,  Stolîpin. Socialiștii și anarhiștii doreau însă schimbarea din temelii a sistemului țarist. În rândurile păturii conducătoare a Rusiei, reformele nu erau bine văzute, fiind percepute drept un avans al anarhiștilor și socialiștilor.

Atentatele au accelerat drumul Rusiei de la autocrația țaristă la despotismul comunist trecând prin flăcările revoluțiilor și războiului civil, în primele două decenii ale secolului XX.