„Le-am văzut pe toate!” De câte ori nu (ne) spunem asta? Realitatea, categorie mai puternică decât orice ficțiune, ne contrazice oricâtă experiență credem că am avea. Credeați că știți totul despre una dintre cele mai dezgustătoare apucături cu putință, aceea a turnătoriei, a denunțării omului de lângă tine, nu cu privire la vreo faptă cu adevărat abominabilă, ci doar în goana după parvenire, de a-l da la o parte pe cel care îți stă în cale, a-i lua poziția sau chiar averea, din apucătura de a te pune bine cu „organele”, indiferent cum se numesc ele, Gestapo, NKVD, Securitate sau SRI-DNA, ori, în cea mai pură formă diavolească, din pornirea de a face rău, într-una din cele mai abjecte forme posibile ale sale? Ei bine, nu știți totul, nu le-ați văzut pe toate, la fel cum nici eu nu mi-aș putut imagina că povestea de mai jos este cu putință.

O știre apărută ieri în Evenimentul Zilei mi-a atras atenția într-atât, încât am zăbovit pe îndelete asupra ei, după care m-am străduit să aflu cât mai multe pe subiect. Potrivit celor apărute în ziarul nostru, Ala Fathelislamova, o locuitoare din orașul rusesc Tiumen, mama unui soldat ucis în bombardamentele asupra Regiunii Belgorod, este anchetată de poliție, în urma unui denunț, pentru „discreditarea armatei ruse” într-o declarație a sa,  apărută în „72.ru”, un portal de știri local din regiune.

Ulterior, după ce a fost denunțată și a început ancheta, femeia nu s-a lăsat și a acordat încă un interviu, pentru „Novaya Gazeta Europe”, în care a povestit și despre copilul mort, și despre denunț, și despre ce gândește ea despre război, în general:

„Polițiștii m-au căutat și m-au anunțat că am fost denunțată. M-au întrebat de ce am dat interviul. Nici măcar nu știau că fiul meu a murit. Câteva zile mai târziu, au venit la locul meu de muncă și au mi-au adus o copie a denunțului, ca să pot face cunoștință cu acuzațiile. […] Sinceră să fiu, de când a început războiul, mereu am plâns, îngrijorată. Război - cine are nevoie de el? Nimeni nu are nevoie de el. Chiar dacă la începutul războiului fiul meu nu era încă în armată, am plâns pentru alții.”

Până aici, nimic neobișnuit în sfera nemerniciei umane. Noutatea stupefiantă este că denunțătoarea, Anna Korobkova, tot o locuitoare a orașului Tiumen, s-a lăudat în presa rusă, nu numai că a denunțat-o pe concitadina ei, mama soldatului mort, ci că se consideră cu mândrie a fi o „profesionistă la întocmirea denunțurilor”, după ce doar anul trecut a adresat autorităților 764 de asemenea turnătorii în scris.

În denunțul formulat împotriva mamei distruse, Anna Korobkova a cerut ca Ala Fathelislamova să fie „pedepsită aspru pentru discreditarea armatei, deoarece nici în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei rudele morților nu aveau dreptul să se pronunțe împotriva faptului că aceștia au fost trimiși pe front.”

Din nou, nici asta nu ar fi mare lucru, pentru că iată ce spune public Anna Korobkova, denunțătoarea de profesie, despre ea însăși: „A fi informator al poliției este în sângele meu. Bunicul meu a fost un ofițer sovietic, în Al Doilea Război Mondial, între 1942 și 1945. A fost agent secret al NKVD și m-a învățat cum se scrie un denunț.” Tot public, rusoaica a explicat și care este programul său de lucru: petrece două zile urmărind materiale scrise și videoclipuri produse de instituții media desemnate drept „agenți străini” din Rusia și apoi își petrece următoarele două zile redactând plângeri la poliție împotriva persoanelor care lasă comentarii la videoclipuri.

Este, că așa ceva e greu de imaginat? Un scriitor care ar veni cu asemenea poveste, nu ar fi crezut nici în ruptul capului, ar fi bănuit că bate câmpii, că exagerează în căutarea cu orice preț a senzației tari. Cum să-și învețe un bunic nepoțica, în timp ce o leagănă pe genunchi, regulile KGB-iste ale întocmirii unui denunț de succes? Istoria asta, una de care nu am de ce să mă îndoiesc, din moment ce este relatată cu mândrie chiar de către nepoțica-denunțătoare, este chiar mai terifiantă decât aceea a pionierului Pavlik Morozov, eroul Uniunii Sovietice care și-a denunțat tatăl, pentru că nu a predat colhozului întreaga cotă de grâne recoltate, tocmai ca să-l poată hrăni pe el.

Cum poate ajunge ființa umană la un asemenea grad de descompunere fetidă, este o întrebare la care nu am un răspuns. Fanatism, imbecilitate, ambele?

P.S. Imediat cum am terminat de scris rândurile de mai sus, am mai văzut o știre care, păstrând proporțiile, face parte din aceeași categorie. Un domn, să-i zic așa - unul care se prezintă a fi din categoria „Votez duminică USR-PLUS” - pe nume Silviu Iulian Geangos, a sesizat autoritățile din Sectorul 6, Poliție și Primărie, cu privire la o situație gravă: doi cetățeni, după toate aparențele soț și soție, culegeau flori de tei din pomii aflați în Parcul Drumul Taberei. Îi finalul sesizării pe care am salvat-o, pentru că merită păstrată, același sifonar tefelist autohton solicita imperativ autorităților „investigarea situației”, precum și acordarea unei „rezoluții favorabile” sesizării lui.

Puteți urmări editorialul AICI