Românul „european” de mâine: o insignifiantă formă de viață între Winston Smith și Meursault

Mă întreb dacă încercarea - prin scris, sau prin participarea la emisiuni ori podcasturi -, de a resuscita valorile adevărate ale acestui popor nu cumva sfîrșește prin a avea efectul invers. Adică, în loc să înalți celelalte spirite, ajungi o dată cu acestea într-un fel de vid, un fel de gol insuportabil, despre care vorbea și unul din marii noștri scriitori Livius Ciocârlie în ”Paradisul derizoriu”, carte apărută în 1993. Și ce fel de loc este România de azi, dacă nu un paradis derizoriu? Căci, ”Într-o vreme de disoluție indiferentă, un pericol este acela de a reveni nostalgic la valori de alaltăieri.”

 Hugo von Hofmansthal a pățit la fel, când temându-se ca elementarul să nu fie sufocat de haos a vrut să-l ridice, dar n-a reușit decât să-l ducă chiar sub propriul său nivel. În scrisoarea către Lordul Chandos, scrisă sub apăsarea haosului, - aflăm de la Hermann Broch -,  se întrevedea clar ce nenorociri și primejdii începeau să apară în disoluția normelor, disoluție creeată de apariția necruțătoare a vidului. Era încercarea disperată, identică și normală, cumva, asemeni cu aceea pe care o încearcă o bună parte a românilor și a celor din estul fost comunist al Europei, de a se agăța de ceeace mai exista încă: de TRADIȚIE, CREDINȚĂ și de valorile ei ancestrale.

Vidul nostru de azi se aseamănă cu cel la care se referă Hermann Broch (autor aproape necitit azi), când Viena de la 1900 încerca să refacă romantismul. Ce tristețe: nu numai că n-a reușit asta, ci a ajuns acum să fie placa turnantă a Europei, în slujba Kremlinului, cu voia Bruxelles-ului, care se preface a nu vedea asta…

Sigur, în astfel de timpuri e preferabilă torpoarea, dar o torpoare ferită de neutralitate, are dreptate Livius Ciocârlie. Numai că azi, la noi, și într-o Europă care pregătește prin edicte Bruxeleze reinventarea ”Ministerului Adevărului”, chiar și torpoarea aceasta este extrem de riscantă! E chiar o asumare!

 ”Reușita ar fi să cazi în stupoare ducând cu tine întregul elementar pentru ca el să dospească acolo până când o puternică criză, de tipul celei îndurate de Meursault, - personajul principal al lui Camus, din ”Străinul” - ar putea face din nou posibilă creația.”

”Din străfundul viitorului meu, în tot timpul acestei vieţi absurde pe care o dusesem, un suflu obscur urca spre mine străbătând anii care încă nu veniseră şi acest suflu egaliza în drumul lui tot ceea ce mi se propunea atunci, în anii nu cu mult mai reali pe care-i trăiam.”

Înțelegem mult mai bine această ”cădere”, similară întrucâtva cu ce trăim azi în Europa, dacă citim ”L apocalypse joyeuse”, volum publicat sub coordonarea lui Jean Clair cu ocazia expoziției "Vienne, 1880-1938: naissance d'un siècle”. Un volum generos, cu peste 600 de pagini, prezentat în 1986 la Centre Georges Pompidou din Paris: viața artistică și intelectuală, literatură, științe umane, la nașterea unui secol.

O fotografie în revers a ceeace s-a întâmplat după revoluția din 1848 și represiunea care a urmat, când tânărul Franz-Joseph, pe atunci în vârstă de 18 ani, a condus o politică reacționară bazată pe Biserica Catolică, pe armată și administrație.  Din capitală de la  Palatul Hofburg au plecat „domesticarea” nobililor austrieci, maghiari și cehi care au fost nevoiți să lucreze în slujba Imperiului.

Acum, palatul Hoffburg s-a mutat la Bruxelles, iar Franz Josef a luat chipul acru al Ursulei Van der Leyen, care lucrează în slujba noului dualism Franța Germania. Tema principală este ”îmblânzirea” estului, a Ortodoxiei prin represiune, tot cu ajutorul neomarxismului agresiv, aruncat asupra popoarelor, cu acceptul unei administrații și al conducătorilor unor state, cumpărați într-o clipă.

Iar problema este, de fapt o stare, cotropită de  ură, arghirofilie, neomarxism și ură. ”Un moment al istoriei și civilizației care este trăit în același timp și de individ. Fondul e ontologic. Când ordinea a murit, dar zidurile ei mai sunt în picioare, muribunzii (cei asemeni nouă), pot încerca s-o însuflețească cu viață din trecut. Într-un fel sau altul cetatea va fi invadată de barbari.”

Inevitabil, criza Vieneză a fost însoțită de reacții naționaliste și socialiste, puternice. Toate astea au alimentat socialismul, în speță social-democrația austriacă, caracterizată prin încercarea de a construi cadre instituționale capabile să integreze o realitate fundamental pluralistă, atât din punct de vedere al claselor, cât și al naționalităților, în cadrul unui Stat multinațional reproiectat din de sus pana jos.

Jocul politic pare tras la indigo, prin apariția neomarxismului sorosist, care încearcă să refacă un astfel de stat, sub denumirea aparent frumoasă de ”Uniunea Europeană”.

Iar în biata Românie se pregătește deja ”marele dezastru” neomarxist: Preşedintele partidului Forţa Dreptei, Ludovic Orban, a avut  întâlniri cu liderii USR şi PMP, Cătălin Drulă şi Eugen Tomac, pentru a negocia o coaliţie de centru-dreapta în perspectiva alegerilor de anul viitor. În  opinia lui Orban, USR, PMP şi Forţa Dreptei ar trebui să meargă împreună încă de la alegerile europarlamentare din 2024. Această alianță schimonosită va fi, cu siguranță susținută de la Bruxelles și, după toate probabilitățile o vor susține la prezidențiale - ați ghicit, cred! -, pe ilustra doamnă Kovesi.

Paradoxal, și eu resimt asemănarea dintre viața în orașele noastre cu cea din Viena despre care scria Adler: ”… o împletire de plăcere și moarte, de nepăsare și pesimism, de neliniște și resemnare, de ornament și sobrietate.”

Europa și Oamenii trăitori aici se pregătesc să experimenteze un model de ființă ciudată, ceva între personajele lui Camus și Orwell.

 Romanul ”1984” descrie o societate distopică unde omul este controlat, nu are voie să aibă sentimente individuale, ci doar de grup, comandate de Partidul care conduce. Oamenii nu au trecut şi nu contează ca individ, existența lor putând fi ştearsă în orice moment. El este doar o rotiţă într-un mare angrenaj. Winston Smith este unul dintre cei care se opune sistemului, neînțelegând ce se întâmplă cu ”minunata lume nouă” în care trăiește. Poliţia Gândirii se află pe urmele tuturor celor ce gândesc altfel decât ar trebui. Oameni de ştiinţă, psihologi, sociologi urmăresc pe feţele tuturor oamenilor cele mai mici semne de răzvrătire, deoarece toată lumea este monitorizată şi analizată prin tele-ecrane, care, alături de poza Fratelui cel Mare, există pretutindeni.

O societate care amintește de ”fenomenul Pitești”, și de recentul și ”europeanul” ”Avertizor de integritate”, în care copiii sunt încurajaţi să-şi denunţe părinţii, iar distracţia, pentru oameni este să privească o execuţie publică. Exact ca în România ”spectacolelor DNA”…

Asta este lumea în care trăieşte Winston Smith, un simplu om ce caută să-şi amintească de viaţa lui, aşa cum a fost ea înainte de Fratele cel Mare, vremea când exista Londra şi Marea Britanie,  vremea când mama și sora lui cea mică trăiau şi el era fericit.

Mersault, din „Străinul” lui Camus, este un ”ciudat” al societăţii în care trăieşte şi ale cărei reguli nu poate să le aplice. Noţiunea de timp pentru el este vagă.   Nu poate crede în nimic fiind ateu, iar legăturile lui cu semenii sunt superficiale, el însuși fiind un om care nu poate comunica: nici cu sine şi nici cu alţii. Meursault poartă o „mască”, joacă un rol, ca şi Winston Smith, pentru că încearcă să mulţumească, aparent, pe cei care îl înconjoară. Ambele personaje tac, de frică să nu spună ceva care să-i compromită, să dezvăluie ceea ce gândesc, cu adevărat. Amândoi nu corespund societății în care trăiesc, nu se conformează acesteia, dar nu pot fi aşa cum li se cere, și, culmea, amândoi nu consideră că greşesc comportându-se aşa.

Diferenţa este că, Winston Smith este în permanenţă conştient că toţi ochii sunt pe el, că este judecat după tot ceea ce face, după mimica feţei, sau cum doarme şi ce visează de către cei de la Poliţia Gândirii, pe câtă vreme Meursault nu e conştient de reacţia celorlaţi în ceea ce-l priveşte.

E judecat pentru că n-a ştiut să-şi aleagă prietenii, pentru că nu a iubit, şi abia mai apoi pentru faptul că a ucis un om. Această ucidere pare să fie o continuare a vinii lui de a-şi refuza sentimentele, o consecinţă a împietririi sufletului. Mersault poate să fie un vrednic membru al Partidului din „1984”, unul care nu întreabă, nu crede în Dumnezeu, nu iubeşte, nu are prieteni, nu are amintiri.

Vom deveni, cred, mai degrabă decât ne putem gândi  Winston sau Meursault; o să ne obișnuim să suferim de pe urma ”greşelilor” noastre trecute; nu vom mai reuşi să comunicăm, deja suntem însingurați; nu ne vom mai putea cunoaşte cu adevărat şi nu îi vom mai cunoaşte nici pe cei de lângă noi. Poate că nu vom înţelege cum şi de ce trebuie să se întâmple lucrurile aşa, dar vom accepta această transformare condusă de Neomarxism, dacă nu fiindcă suntem proști, atunci pentru că vom dori să trăim mai bine, sau, în anumite cazuri, din frică.

Ceeace spune Victor Adler, citat  în ”L apocalypse joyeuse” este, cred, valabil și pentru România și pentru Europa bolnavă de azi:” Dacă Viena vrea să trăiască, trebuie ca mai întâi să moară.”

Editorialul poate fi văzut AICI