Procesul de aderare la UE care se deschide pentru Ucraina și Moldova nu trebuie să lase în urmă Macedonia de Nord, Muntenegru, Albania, Bosnia - Herțegovina, Serbia și Kosovo, care bat de două decenii la ușa Uniunii, scrie Le Monde.

O Uniune Europeană cu 35, sau chiar 36 sau 37 de state membre, extinsă spre est, dar și spre sud-est și Balcani, pare inevitabilă pe termen lung.

Dar această nouă extindere, un adevărat big bang de o amploare și mai mare decât cea din 2004-2007, care a inclus fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est, reprezintă o adevărată provocare. „Dilema este - fie o extindere prea rapidă și pierderea coeziunii Uniunii, fie o extindere prea lentă și pierderea Ucrainei și a celorlalți candidați sau potențiali candidați”, explică un înalt diplomat european, recunoscând că „nimeni nu știe cum să o facă”, scrie Le Monde.

Într-un context marcat de revenirea rivalităților între puteri și a războiului convențional de mare intensitate pe Vechiul Continent, extinderea promite să fie mult mai dificilă decât cea care a urmat prăbușirii imperiului sovietic.

„Operațiunea militară specială” lansată de Vladimir Putin împotriva Ucrainei i-a zdruncinat într-adevăr pe europeni în certitudinile lor geopolitice, începând cu Franța și Germania, care au avut tendința să subestimeze realitatea amenințării ruse. Schimbarea a fost imediată, atât în ​​Uniunea Europeană, cât și în NATO, unde, din motive politice, militare și logistice, Polonia, țările baltice și România sunt acum în prim-plan.

Conflictul dă peste cap calendarul extinderilor, privit până acum cu suspiciune de anumite capitale, printre care Parisul, care consideră că în aceste vremuri de ascensiune a populismului xenofob, era mai întâi necesară reformarea și îmbunătățirea funcționării Uniunii.

Rezistența Ucrainei obligă. A devenit pe deplin europeană prin vărsare de sânge, mai întâi în 2014, prin alungarea printr-o revoltă populară a regimului pro-rus al lui Viktor Ianukovici, care refuzase acordul de asociere cu Bruxelles-ul, apoi prin rezistența invaziei. Cei Douăzeci și șapte au fost astfel unanimi, în iunie 2022, să accepte candidaturile Kievului și Chișinăului, capitala micii Moldove, un gest politic puternic, chiar dacă procesul de aderare va fi lung și complex din cauza războiului, a stării economiei ucrainene și a costului reconstrucției. „Poate părea imposibil să integrezi Ucraina, dar este „și mai imposibil” să nu faci asta”, îi place politologului bulgar Ivan Krastev să spună. Dar nu putem uita cealaltă graniță sensibilă a Europei, cea a Balcanilor.

Riscul de a face regiunea și mai instabilă

Este vorba, așadar, atât de integrarea acestor foste republici sovietice care, asemenea Ucrainei și Moldovei, sau chiar a Georgiei, au intrat până acum în politica de vecinătate, cât și de accelerarea procesului de aderare a „vecinilor UE”, țările din Balcanii de Vest. De două decenii, Macedonia de Nord, Muntenegru, Albania, Bosnia-Herțegovina, Serbia și Kosovo bat la ușa Uniunii sau așteaptă în anticameră fără o perspectivă clară cu privire la recunoașterea candidaturii lor și, implicit, a viitoarei lor aderări, deși au fost efectuate reforme, inclusiv integrarea în legislația națională a celor 35 de capitole ale acquis-ului comunitar.

„Nu putem spune DA Ucrainei și Moldovei și să lăsăm trenul balcanic în impas, pentru că sunt douăzeci de ani de când UE, la summitul de la Salonic, a anunțat perspectiva europeană pentru aceste țări, dar de atunci nu s-a întâmplat mare lucru”, notează Jacques Rupnik, profesor emerit la Centrul de Cercetare Internațională (CERI) de la Science Po Paris și CNRS, și specialist recunoscut în Europa Centrală și de Est.

Frustrările pot crește odată cu procesul accelerat care se deschide pentru Kiev și Chișinău, cu riscul de a face regiunea și mai instabilă. La 30 de ani de la destrămarea fostei Iugoslavii și de la conflictele care au însoțit-o, Balcanii de Vest rămân de fapt un punct vulnerabil al Europei, în special în ceea ce privește problemele de securitate (fluxuri migratorii, trafic de arme și droguri). În plus, Rusia devine din ce în ce mai activă, mai ales în interiorul Serbiei, aliatul său tradițional.

Europa, ca garanție a stabilității, a statului de drept și a bunăstării, continuă totuși să-i atragă pe oamenii din regiune, în special pe cei mai tineri. O mărturie recentă - votul alegătorilor din micul Muntenegru (600.000 de locuitori) care, în cele din urmă, la alegerile din 2 aprilie, l-au înlăturat de la putere pe Milo Djukanovic. El a condus țara din 1990, mai întâi ca aliat și apoi ca adversar al președintelui sârb Slobodan Milosevic, și a favorizat activitățile rețelelor mafiote. Noul președinte, Jakov Milatovic, un economist în vârstă de 36 de ani, a promis că va conduce această țară în Uniune cât mai curând posibil.

Este suficient pentru a revigora idealurile europene într-o regiune esențială din punct de vedere strategic?

„Pericolele pentru Uniunea Europeană de a nu se extinde spre Balcani sunt mult mai grave decât problemele, chiar și reale, pe care le reprezintă extinderea”, admite un înalt diplomat european. Cei Douăzeci și șapte sunt conștienți de acest lucru și, în iulie 2022, au făcut un gest prin deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord și Albania. În decembrie, UE a recunoscut în cele din urmă statutul de țară candidată pentru Bosnia și Herțegovina, în ciuda caracterului disfuncțional al sistemului instituțional consfințit prin acordurile de pace de la Dayton din 1995, care le permite partidelor etnice din cele trei comunități – sârbă, croată și bosniacă – să-și mențină dominația sufocantă.

O integrare treptată

Serbia și Kosovo încă așteaptă să le fie admise candidaturile. La un sfert de secol după războiul de eliberare din Kosovo, purtat cu sprijinul NATO de către populația vorbitoare de albaneză, majoritară în această provincie din sudul Serbiei, disputele dintre cele două țări nu au fost soluționate, iar tensiunile sunt recurente, în special cele privind drepturile minorității sârbe. Belgradul încă nu recunoaște independența Kosovo, proclamată la 17 februarie 2008 după nouă ani de supraveghere internațională. „Chestiunea Kosovo rămâne crucială și până la un acord între Belgrad și Pristina, drumul către UE va fi blocat pentru aceste două state, iar perspectiva europeană rămâne singura pârghie care să aducă cele două părți la un compromis”, observă Jacques Rupnik. În plus, cinci țări ale Uniunii Europene (Spania, Grecia, Cipru, Slovacia, România) refuză în continuare să recunoască această independență, de teama unui precedent în cazul propriilor minorități potențial pro-independență.

Premierul kosovar, Albin Kurti, își manifestă tot mai mult intransigența, alimentând-o la schimb pe cea a Belgradului, unde președintele foarte naționalist și autoritar, Aleksandar Vucic, cultivă ambivalența între Bruxelles și Moscova, în special prin refuzul de a aplica sancțiunile occidentale. Kremlinul vede aceasta ca pe o oportunitate perfectă de a folosi Serbia, aliatul său istoric, pentru a destabiliza regiunea – și în special Bosnia – cu un război hibrid care alimentează tensiunile etnice și amestecă dezinformarea, șantajul cu gaze și manipularea fluxurilor migratorii. Dar mijloacele sale rămân limitate, într-o regiune în care majoritatea țărilor aparțin NATO sau sunt apropiate de aceasta.

Cu toate acestea, Uniunea trebuie să acționeze rapid și să nu aștepte deschiderea oficială a negocierilor de aderare. „Un proces de integrare treptat ar face posibil un viitor european din ce în ce mai concret pentru țările din Balcanii de Vest, rupându-ne de logica totul sau nimic”, subliniază Jacques Rupnik. Acesta este sensul Comunităţii Politice Europene (EPC) lansată de Emmanuel Macron în mai 2022, când afirma că „UE nu poate fi singura modalitate de a structura continentul”. Țările din Est și Sud-Est în cauză, care visează la o aderare autentică, rămân precaute față de această nouă divizare a Europei. Însă, încetul cu încetul, ideea a prins. Al doilea summit CPE va avea loc la Chișinău pe 1 iunie, ceea ce reprezintă un gest puternic de susținere. (Traducerea: Ruxandra Lambru/Rador).