Trădarea noastră cea de toate zilele. Exerciții de mobilitate urbană. Poate, ultimele

Trădarea noastră cea de toate zilele. Exerciții de mobilitate urbană. Poate, ultimele.

Bucurîndu-mă de soare, am ieșit din ”bîrlog” să fac o tură prin centru. Mi-am propus să măsor și să cronometrez, mergând în toate direcțiile pe jos, timp de 15 minute. Să știu, dacă voi mai fi în viață, cam până unde voi mai avea voie să mă aventurez în viitor. Totuși, cu speranța că n-o să mai fiu în viață pe atunci. Mărturisesc că am mai trăit o asemenea mizerie. Pe atunci eram foarte tînăr și trecerea frauduloasă a frontierei, deși te punea în fața morții, dacă aveai neșansa să fii prins de grăniceri era tot atât de valabilă cu aceea de a fi scătat din lagărul comunist și a trăi într-un Occident în care ”drepturile Omului” erau puse la loc de cinste. (Acum nici nu mai ai unde fugi. Popoarele au căzut în genunchi în fața neomarxismului de export!).

Am străbătut centrul având senzația unui oraș ”ocupat”. Pe străzi, circulația blocată. Zeci de polițiști transpirați, chinuindu-se să facă loc unui concurs de alergare (!!!) și unor tineri care aruncau peste trecătiri praf de diferite culori. Zeci, sute de tineri cu cercei în nas, tatuaje, piercinguri, telefoane în mână și bascheți - viitorii concedia(n)ți ai multinaționalelor, ”mulțumită” Chat GPT - urlau de parcă și-ar fi trăit ultima zi pe pământ.

Imposibil să bei o cafea pe vreo terasă. Cum sunt, toate, aliniate pe trotuar păreau că nu mai sunt terase, ci cantine pentru tinerii așteptând ultima masă, înainte să se pogoare asupra lor un mostru devorator. O dâră de miros de ceapă, asociat cu cel de transpirație de la alergătorii urbani acoperea centrul, așa că deși soarele bătea cu putere, m-am hotărît să intru într-o cafenea. Azi aseptice, anacronice, fără fumat și scrumiere pe mese, sunt majoritatea, pustii și jalnice.

Am mers, deci pe jos să mi măsor ”perimetrul” de15 minute în care voi avea permisiunea să mă mișc, amintindu-mi de zilele în care tinerii se adunau în cafenele si discutau unii cu alții, beau zeci de cafele, fumau țigări ieftine, uneori umede, vorba lui Frans Hodjak, fără telefoane, fără cercei în buze limbă și nas tatuaje, schimbând cărți, discuri de muzică, albume de artă și, mai ales, gânduri…

Iscodeam cu privirea fețele adolescenților, majoritari la terase, blazate sau fals-vesele, privirile lor ridicate rar din telefoane, râsul ostentativ, vorbitul tare, ca să atragă atenția și privirile. Cît de multă dreptate avea Papini, când spunea că cel mai mare lucru pe care îl poate face cineva este să adauge viață vieții… Mergeam pe fostul Corso, eram aproape de Teatru și, fiindcă sciatica îmi încetinește pasul, am constatat că mă apropiam flagrant de sfîrșitul ”țarcului” de 15 minute. De undeva, din înaltul cerului am auzit ca o șoaptă glasul Sfîntului Arsenie Boca:” Nu ne tragem din maimuță, dar ne îndreptăm cu pași repezi spre asta!”

Am ajuns la limita ”țarcului” și în fața ochilor au început să mi se deruleze amintiri din comunism. Căci România a mai trecut printr-un astfel de experiment, înainte de 1989. Și atunci circulaţia cu maşina era îngrădită.

Și atunci, regimul marxist a restricţionat circulaţia maşinilor personale pentru a raţionaliza consumul de combustibili. Unii își mai amintesc staţiile transportului în comun pline-ochi și oameni agățați de ușile autobuzelor pline la refuz de oameni disperați.

Și atunci erau promovate ideile de a ţine oamenii aproape de casă, pentru a limita deplasările, pe model nord-coreean, imaginate de ideologii ”vechiomarxismului” care îl înconjurau pe Nicolae Ceauşescu. Şi el a urmărit să sistematizeze nutriţia şi consumul energetic şi a dorit construcţia unor clădiri uriașe, în fiecare cartier, unde oamenii să cumpere tot ce-au nevoie şi să mănânce la faţa locului. Multe dintre acele ”circuri ale foamei” - cum erau denumite în șoaptă atunci, au fost transformate în magazine, după 1990.

Dacă mai punem în context şi legea prin care se limitează drastic plata numerarului, care obligă toţi cetăţenii români să aibă card, salariile să fie plătite doar în cont, imaginea unei societăţi totalitare, controlată digital, este, cel puțin pentru mine, foarte clară.

În iunie 2021, Comisia Europeană a propus un cadru pentru o identitate digitală europeană care să fie disponibilă pentru toți cetățenii, rezidenții și întreprinderile din UE, prin intermediul unui ”portofel european pentru identitatea digitală”.

Propunerea impune statelor membre să emită un portofel digital în cadrul unui sistem de identificare electronică notificat, bazat pe standarde tehnice comune, în urma unei certificări obligatorii.

Sper să fiu oale și ulcele când oamenii vor fi obligați, ”spre binele lor” să aibă astfel de ”portofele digitale”.

Și, încă ceva: amprenta de carbon.

Ce este amprenta de carbon? Emitem gaze cu efect de seră atunci când producem și consumăm bunuri și servicii. Amprenta de carbon este un concept utilizat pentru a cuantifica impactul unei activități, al unei persoane sau al unei țări asupra schimbărilor climatice.

Când amprenta noastră de carbon depășește limita impusă, fiindcă am mâncat probabil prea multă carne, accesul la cardul de cumpărături ne va fi blocat. Punct. Mă bucur că dacă din copârșeul meu se va ridica prea mult carbon, maximum ce mi se va putea întîmpla ar fi să fiu dezhumat și incinerat. Ceeace nu mă mai privește!

Un proiect de lege „privind mobilitatea urbană durabilă” iniţiat de Guvernul Nicolae Ciucă urmăreşte să instituie un control total al statului asupra modului în care cetăţenii se deplasează în oraşe, ba chiar şi asupra spaţiului de locuit şi numărul de rezidenţi la hectar. Proiectul a fost pus în circuitul parlamentar şi adoptat de Senat.

Partea tristă este că poporului îi scapă necesitatea unei analize profunde asupra cestei Legi. În ultimul timp pare că s-a revigorat întrucâtva renașterea sentimentelor naționale, se vorbește tot mai mult despre patrioți și suveranitatea pierdută. Dar un proiect cu adevărat Conservator nu poate ființa cu de-alde George Simion și AUR. În afară de câteva voci de jurnaliști ”nesorosizați” - (o analiză amplă și corectă are dl. Marius Boeriu, din care redau mai jos pasaje -), lumea tace. Tace și va plăti… Ce spune Legea cu pricina? Legea expune, chiar de la Capitolul 1, principiile care stau la baza acestui act. Printre acestea, la art.4, la punctul f) găsim „încurajarea utilizării transportului alternativ în detrimentul autovehiculelor personale”, iar la punctul e ) „dezvoltarea orientată spre transport public – corelarea modalităţilor de transport cu densitatea urbană”.

Pentru a se pune în practică aceste „principii”, prin lege se instituie Planul de Mobilitate Urbană Durabilă (PMUD). Conform acestei legi, PMUD va deveni obligatoriu, în România, încă din 2026. Când se va elibera PMUD pentru fiecare oraş în parte, „planificatorii” vor avea în vedere o serie de „direcţii”, între care eliminarea maşinilor personale este reliefată foarte clar. Astfel, una dintre direcţii este „promovarea mijloacelor de transport alternative şi integrarea lor cu transportul public pentru reducerea poluării mediului”.

O altă direcţie pe care o urmăreşte legea este „mobilitatea cu emisii zero în transportul rutier”. Cu alte cuvinte, eliminarea maşinilor cu motoare clasice şi înlocuirea cu cele cu motoare electrice. De altfel, o direcţie clară este „dezvoltarea infrastructurii, dotărilor şi serviciilor pentru mersul cu bicicleta”.

În caz că vă gândiţi să rezistaţi „planificatorilor” şi să nu mergeţi cu bicicleta sau autobuzul, statul are ac şi de cojocul dvs: o altă direcţie este a reduce spaţiile de parcare/staţionare, pentru „creşterea numărului de utilizatori pentru modurile de transport prietenoase cu mediul în detrimentul celor poluante”.

Scăderea numărului de autovehicule la 1000 de locuitori. Practic, totul se va face pentru a călători cât mai puţin, cât mai aproape de casă şi dacă, totuşi, veţi avea această îndrăzneală, să o faceţi cu transportul în comun.

Acest obiectiv se desprinde clar, citind care sunt ceilalţi „factori” de care trebuie să ţină cont planificatorii, după cum urmează: - prioritizarea transportului public; - repartiţia modală a deplasărilor; - disponibilitatea şi gestiunea digitală a locurilor de parcare; - micşorarea distanţei şi duratei călătoriilor.

Această lege nu se opreşte doar la transport, ci urmăreşte să controleze inclusiv spaţiile de locuit, dar şi densitatea populaţiei, la hectar. Pentru o Dezvoltare Orientată spre Transportul Public (DOT), o formă elegantă de a spune – impunerea transportului în comun în defavoarea maşinii personale, legea oferă şi nişte „principii” pentru cei care vor realiza planurile.

Astfel, „reducerea dependenţei de autovehicule personale prin transport accesibil, rapid, predictibil, sigur şi cu frecvenţă şi capacitate adecvată”. Cu alte cuvinte, adio independenţă: fiecare cetăţean va fi dependent doar de serviciile de transport oferite de stat.

Dacă nu înţeleg de vorbă bună, atunci cetăţenii trebuie „stimulaţi” să utilizeze „transportul public, mersul pe jos şi bicicleta” prin „introducerea unor taxe de parcare şi reducerea volumului de parcări pentru autovehicule”.

Legea urmăreşte să ne reducă mobilitatea, prin „reducerea necesarului de deplasare şi activarea spaţiilor publice pe tot parcursul zilei prin promovarea unui mix de utilizări rezidenţiale şi nerezidenţiale”. Ca pe vremea lui Ceauşescu, legea urmăreşte „reutilizarea terenurilor urbane existente pentru a încuraja locuirea în apropierea locurilor de muncă, a şcolilor, a serviciilor şi altor destinaţii, în scopul reducerii timpilor de deplasare şi emisiilor”.

Pentru că realizează că aceste măsuri nu au nicio eficienţă, mai ales într-o ţară ca România – unde densitatea populaţiei este scăzută -, „legiuitorul” vrea să impună „asigurarea unei densităţi rezidenţiale minime de 40 locuitori/hectar”. Motivaţia spune totul: „Pentru a asigura condiţiile care să susţină eficienţa serviciilor publice urbane, inclusiv transportul public”.

Şi totul va trebui implementat în maximum doi ani de la adoptarea legii.

Aceste obiective au fost asumate prin PNRR, un document secret şi realizat de fostul ministru USR, Cristian Ghinea. De altfel, USR-ul susţine această lege a Guvernului. Mai rău, un deputat USR a depus un amendament care extinde o parte dintre aceste prevederi şi la nivelul comunelor, ca nu cumva să scape cineva mutându-se la ţară.

M- am întors acasă din ”perimetru, tot pe lângă terase. Aceiași tineri în ”Vans”, fete aproape în chiloți, cu bocanci militari uriași, cu ochelari ”statement”, jeansi slim cut și plini de cabluri căști, tehnică, Iphone, tatuaje, ”piercinguri” și cercei oribili în nas, buze sau urechi.

Oamenii de mâine, cei care ne vor da pensii. Momentan, ocupați să se obișnuiască să trăiască cu ”sustenabilitatea” sub pernă, cu reciclarea, iubirea animalelor, făina de gîndaci, cannabis-ul, grija pentru mediul înconjurător și lupta împotriva încălzirii planetei, alături.

Vor învăța să-și precizeze sexul după cum simt în ziua respectivă, vor deveni ”Woke”, ”Queer”,vor învăța să se lipească cu clei, la propriu, în muzee, de marile Opere ale umanității, vor anula Marea Cultură Universală, de care nu vor avea nevoie. Se lipesc de ele, nu pentru că ar da doi bani pe Van Gogh, ci pentru că știu că noi, ”ceilalți” - expirații, le prețuim…

E așa cum îmi spunea un bun prieten: începutul unei alte Lumi. Dar fiiul lui, liceean, are doar note de zece, citește literatură, merge la biserică și sărbătorește ortodox Paștile și Crăciunul, în familie… Nu știu cum le va fi acestor tineri ”altfel”. N am un răspuns, dar cert e că mai devreme sau mai tîrziu vor fi tot mai puțini care să avertizeze.

Mai devreme sau mai tîrziu, nu va mai fi nici Alain Delon, nici Andrei Șerban și nici Bill Cosby - unul din cei mai mari actori americani în viaţă, care are curaj să spună că s-a săturat:

”Sunt sătul să mi se tot spună să îmi reduc standardul de viaţă, pentru ca astfel să lupt împotriva Încălzirii Globale, pe care nimeni n-are voie să o dezbată.

Sunt sătul să mi se tot spună că consumatorii de droguri sunt de fapt bolnavi şi că trebuie să îi ajut să se trateze şi să plătesc pentru stricăciunile pe care le fac. Oare cumva, vreun bau-bau uriaş i-a înghesuit pe o alee întunecoasă, le-a îndesat praf de cocaină pe nas şi le-a înfipt vreun ac în venă, în timp ce ei tot luptau să se opună?

Sunt sătul să tot aud de atleţi, artişti şi politicieni bogaţi din toate părţile, care vorbesc de greşelile lor inocente, de greşelile lor stupide, de greşelile lor din tinereţe, când de fapt toţi ştim că singura lor greşeală a fost că au fost prinşi asupra faptului. Sunt sătul de oamenii care cred că au drept la orice, fie ei bogaţi sau săraci.

Sunt sătul într-adevăr, de oamenii care nu-şi asumă responsabilitatea pentru vieţile şi acţiunile lor. Sunt sătul să îi ascult cum învinovăţesc Guvenul, sau discriminările, sau orice altceva, pentru problemele lor.

Sunt sătul de asemena, să văd tineri şi tinere, adolescenţi sau abia trecuţi de 20 de ani, care se „împodobesc” cu tatuaje şi piercinguri, retezându-şi singuri şansele să fie angajaţi undeva şi apoi cerşind bani de la Guvern.

Da, sunt al dracului de sătul.*Dar, sunt fericit pentru că am 74 de ani și fiindcă nu am să ajung să văd lumea pe care o fac oamenii ăştia. Îmi pare rău doar pentru nepoata mea şi pentru copiii ei. Mulţumesc Domnului că-s pe drumul către El şi nu invers”.

Urmăriți varianta video, AICI.