Răzvan Theodorescu (1939 - 2023) a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti în 1963 și a devenit doctor în știinţe istorice al Universităţii din Bucureşti în 1972. Un omagiu adus de Alex Mihai Stoenescu.

Între 1963 și 1987 a fost cercetător științific la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, iar între 1972 și 1977 a fost director ştiinţific adjunct al aceleiași instituții culturale. Devine profesor la Universitatea de Arte din București (1990) și ministru al culturii și cultelor (2000 – 2004). Membru corespondent (din 1993) și titular (din 2000) al Academiei Române; membru străin al Academiei Străine de Ştiinţe-Albania; membru străin al Academiei Macedonene de Ştiinţă şi Arte; membru corespondent al Societății de Arheologie din Atena (din 1990); membru al Academiei de Științe din New York (din 1998). Este cavaler al Ordinului Artelor și Literelor al Republicii Franceze (1997).

Teoria coridoarelor culturale

Între anii 1974 și 1987, istoricul de artă Răzvan Theodorescu lansa prima teorie istorică românească postbelică, intitulată Teoria coridoarelor culturale. Răzvan Theodorescu s-a născut în București, la 22 mai 1939, într-o familie de mici boieri moldoveni, stabiliți la sfârșitul secolului al XIX-lea în Muntenia. După 1947, trăiește în condiții grele împreună cu familia într-o locuință din București, iar după arestarea tatălui său, ca membru PNȚ, este crescut numai de mamă, care îl pregătește în cunoașterea limbilor germană (străbunica lui era austriacă), franceză, engleză și latină.

În toamna anului 1955, se înscrie la Facultatea de Istorie de la Universitatea București, dar este exmatriculat în martie 1959, în anul IV, ca urmare a solidarizării publice cu profesorii săi, și trimis “în producție”, ca muncitor necalificat. Acuzația sub care a fost exmatriculat a fost aceea de “atitudine antisovietică”, pe fondul înăspririi poziției regimului față de intelectuali, cu scopul împiedicării renașterii mișcării naționaliste în mediile universitare, după retragerea trupelor sovietice din țară și încheierea regimului de ocupație militară (1958).

Revenit în facultate și remarcat de academicianul Emil Condurachi pentru “estetismul și elitismul” său, Răzvan Theodorescu își finalizează cursurile universitare cu o licență luată sub coordonarea istoricului Ion Nestor și se îndreaptă spre istoria artei. Reabilitat oficial în 1965, este repartizat ca cercetător la Institutul de Istorie a Artei al Academiei Române. În 1968, primește o bursă la Paris, ocazie cu care studiază punctele de intersecție și traseele de influență între arta și istoria europeană orientală și occidentală și trăiește din plin “revoluția” le Mai français.  

Trasee ale credinței

Teoria coridoarelor culturale din zona balcanică a fost formulată mai întâi între 1974 și 1982 și inclusă operei de sinteză Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550-1800) din 1987. Privită din perspectiva istorică a perioadei postmoderne, opera lui Răzvan Theodorescu integra istoria Bisericii Ortodoxe Române în istoria națională.

Premisele politico-economice din Bizanț, Balcani, Occident… sunt folosite în teza consolidată a “Coridoarelor culturale” din 1982/1984 pentru a putea susține ideea fundamentală a apariției și stabilizării statelor feudale românești pe temeiuri creștine, un subiect greu de atacat frontal și explicit sub un regim ateist. Prin urmare, sub acoperirea analizei asupra influențelor și sintezelor artei medievale românești, Răzvan Theodorescu abordează esența coridoarelor culturale: cele două trasee au fost ale credinței, nici rigide, nici etanșe, simbolizate prin cultul a doi sfinți militari, Sfântul Dumitru și Sfântul Gheorghe.

Menționând aspectul continuității simbolice între cultele cavalerului trac și al cavalerilor danubieni și ale celor doi sfinți creștini – fenomen certificat și de omologia zeiței Artemis din Efes cu Fecioara Maria –, istoricul român descoperă patina inconfundabilă a celor două coridoare culturale: pe coridorul apusean, cultul Sfântului Dumitru este “documentat pas cu pas în Macedonia, în Serbia, până în Ungaria meridională unită cu Salonicul printr-un drum ce străbătea înfloritoarele centre de cultură greacă și slavă care au fost Skoplje, Novo Brdo, Novi Pazar, Peć”, iar pe coridorul estic, “cultul Sf. Gheorghe constituie iarăși o incontestabilă realitate culturală regăsită de la Bosfor până dincolo de gurile Dunării, cunoscând o deosebită difuziune în Tracia și în Bulgaria”. Existența acestor coridoare culturale a permis “marcarea accentuată a particularităților de civilizație națională” în perioada premodernă, atunci când “ariile de cultură «supraetnice»” și-au pierdut unitatea.

 

Bibliografie:

• Cecilia Caragea, Dialog cu Răzvan Theodorescu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 14
• Răzvan Theodorescu, „Despre «coridoarele culturale» ale Europei de Sud-Est” în Memoriile Secției de Științe Istorice, seria IV, tomul VII, 1982, Ed. Academiei Române, București, 1984, p. 17