Acum vreo 10 ani, înainte de incidentul cu Goțiu, am predat mai mulți ani un curs de sociologie politică la masterul de Comunicare SNSPA, drept cadru didactic asociat.

Printre multele teme de discuție pe care le ofeream studenților, în încercarea de a ieși din închistarea didactică specifică situației ex cathedra, era și una ce ținea de curentul electric.

Fiecare generație de studenți era pusă în fața unei întrebări simple: ce credeți că se va întîmpla dacă pică curentul electric în București pe o perioadă mai lungă de timp?

Vă rog descrieți în scris, cu cuvintele voastre proprii și personale, consecințele acestei disfuncționalități. Ce se va întîmpla în prima lună după eveniment? Gîndiți cu creierul vostru din dotare și dați-mi scenarii. În scris, să pot evalua cum trebuie strădania eforturilor voastre intelectuale. Eseu, cum îi zicea pe vremea lui Burebista.

Nu vreți să știți ce-a ieșit. Mă trec fiori de amuzament amar și acum, la zece ani după aceea.

Dragii de studenți, niște pufoși telectuali, generații crescute în prosperitate din copilăria timpurie și, drept urmare, socializați întru modernitate și atinși inevitabil de tentația ideilor post-materialiste (vezi teoria lui Inglehart), dădeau răspunsuri care de care mai naive. Fiind obișnuiți cu toată funcționalitatea texturii urbane precum peștele în apă, nici nu puteau concepe care sînt cele mai grave consecințe ale dispariției unui serviciu public esențial.

Dincolo de capacitatea discutabilă de articulare a unor idei, de neputința de aplicare a unui cadru teoretic asupra unei posibile situații reale, lucruri despre care ar trebui să vă povestesc poate altă dată, să mai aveți parte de încă un indiciu privind deosebita calitate a învățămîntului nostru superior, ce m-a frapat îndeosebi a fost un detaliu aparent minor.

Minor, dar cît de semnificativ.

Practic mare cît bomboana aia lucioasă de pe colivă, aia rotundă din mjloc, pe care o înfigea bunică-mea cu gesturi respectuoase drept moț simbolic, cînd gătea coliva s-o ducă la biserică, s-o sfințească popa la la slujba de pomenirea morților.

Ei bine, dragii mei cititori primitivi și medievali, bomboana de pe colivă a fost că, în mod constant, generație după generație de masteranzi, destul de multe dintre răspunsuri puneau accentul pe neplăcerea de a nu mai avea rețele de socializare. N-o să mai avem Facebook. Ah, ce dureros. Să vă povestim, dom’ profesor, ce-o să pățim noi dacă n-o să mai avem Facebook.

Waw. Pe bune? În rest? Alte chestii? Doar atît vă duce creierul ăla al vostru de masterand?

Nope. Nyet. Nada. Mintea lor nu putea să conceapă care pot fi consecințele dezastruoase ale pierderii acestui privilegiu de care avem parte cu toții, secundă de secundă, precum are peștele parte de apă.

Iacătă că acest exercițiu creativ pe care-l prăvăleam asupra minților naive ale masteranzilor de la SNSPA a ajuns, din păcate, realitate.

Zilele astea, Kievul, o capitală mai mare decît Bucureștiul, are parte de acest scenariu apocaliptic. 40% din distribuția energetică a întregii țări a fost distrusă în ultimele săptămîni de atacurile rusești cu rachete.

Drept urmare, Kievul e scufundat în beznă.

Deja se fac pregătiri de evacuare a populației, de mutare speră ei temporară în zonele vestice ale Ucrainei, mai puțin afectate de distrugerile aduse infrastructurii energetice. Țara devine, încetul cu încetul, o colecție de insule care produc energie, dar nu o mai pot transporta decît în proximitate. Rețeaua de distribuție a fost făcută varză. Rușii nu distrug (deocamdată?) barajele de la hidrocentrale, doar stațiile de transformatoare de unde pleacă curentul în restul țării. Și niște stîlpi de înaltă tensiune, să fie rău, să nu fie bine.

Cînd va fi reparată această rețea de distribuție? Nu se știe. Cu siguranță nu suficient de repede încît iarna să-i prindă cu curent în case. Distrugerile sînt atît de mari, iar reparațiile atît de complicate. Necesită timp, personal, migăleală. Nu mai vorbim de tehnica insuficientă. Oricît de mulți tehnicieni ai avea, să dea la șaibă să repare, dacă nu ai suficiente transformatoare să le pui la loc, degeaba.

Iar transformatoarele nu cresc așa, pur și simplu pe cîmp, precum coada-șoricelului. Nici nu așteaptă prea multe în stoc, în depozite. Cîte transformatoare poți să construiești din timp, în caz de ceva? Iaca acolo, niște cîteva. Niște zeci. Poate niște sute.

Dacă însă îți sînt distruse dintr-o dată mai multe decît ai pe stoc, te confrunți cu o problemă logistică elementară. Un transformator nu e chiar o cutie de conserve. Necesită resurse, personal și, mai ales, capacitate suficientă de producție. Degeaba aduci oameni să le facă, dacă n-ai destule linii de producție.

Evident că o parte din distrugeri vor fi compensate de ajutorul occidental. Vor primi transformatoare deja existente pe stoc în țările dezvoltate. Dar sînt ele oare compatibile cu detaliile tehnice ale sistemului energetic ucrainean? Ai suficienți ingineri care să gîndească efortul de compatibilizare, apoi să le și probeze, în condiții reale? Să nu care cumva să ia foc. Căci transformatoarele au prostul obicei să ia foc dacă sînt supuse deranjului, de la cît ulei au în ele și de la cîtă energie trece prin ele. Multă energie.

Pe urmă, distracția continuă. Ai suficienți oameni pricepuți care să se ducă repede pe cîmp, acolo unde a picat recent bomba, să instaleze trafurile de înaltă tensiune, ditamai animalele grele și complicate. Iar apoi să urce pe stîlp, să pună și firele la loc, că și alea au fost afectate de bombardamente? Și dacă nu e stîlp, cum procedezi? Ce te faci cu stîlpii prăbușiți? Ai rezervă? Dacă sînt în locuri greu accesibile?

Cum produci toate astea? Cum montezi toate astea? Mai ales, cît de repede? Poți cîștiga cursa cu Generalul Iarnă? Timpul nu stă pe loc. Winter is coming. Pentru unele zone din Ucraina, it’s already here.

Să zicem că rușii, în marea lor mărinimie primitivă, n-au distrus unitățile de producție. Doar decît legătura dintre ele. Degeaba ai însă electricitate, dacă n-o poți transporta. Și Generalul Iarnă...

Iată niște probleme reale, legate de realitatea necruțătoare, realitate ce nu ține cont de naivitățile acestei generații crescută în prosperitate, la timp de pace.

Europa, de șaptezeci de ani încoace, cu excepția unor excepții triste (războiul din fosta Iugoslavie), a avut parte de o lungă perioadă de dezvoltare, de progres, de bunăstare.

Dincolo de cîrcoteala noastră că nu sîntem ca Elveția, de inevitabila miorlăială est-europeană “ca la noi, la nimenea”, de fapt toată această zonă, din cel mai îndepărtat colț al Portugaliei pînă în ultimul brad care crește în Urali, a beneficiat de o acumulare de resurse, de infrastructură, și pe cale de consecință de bunăstare cum istoria n-a cunoscut pînă acum.

Generații întregi, deja vreo trei sau patru, s-au învățat cu aceste beneficii sociale fix la fel precum peștele se învață din icră cu apa. Nu le mai băgăm în seamă. În cel mai bun caz le ignorăm. În cel mai rău caz le desconsiderăm, ca fiind “niște cotoroage”. O grămadă de fier viechi, vorba lu’ dom’ Petre Roman, slăvit fie-i numele de coadă de topor care a pus umărul și el la distrugerea la timp de pace a țării noastre, cu treizeci de ani înainte de distrugerea Ucrainei la timp de război.

Ei bine, pe baza acestor cotoroage, a acestor grămezi de fier vechi avem noi parte de o viață cît de cît decentă, cît de cît modernă. Chiar dacă trăim în mediocrul nostru București, jegos și aglomerat și blocat de trafic. Chiar dacă trăim în ceva mai puțin mediocrul Kiev. Mediocru, dar cu siguranță mai aerisit și mai curat. Cel puțin pînă să înceapă războiul.

Dintr-o dată, realitatea necruțătoare, momentul adevărului numit război, vine să ne dea o smetie peste ochi și să ne facă să regîndim ordinea priorităților în viață. Nu Facebook-ul e cel mai important lucru pe lumea asta, dragii mei tineri tefeliști și cu gleznuțele la vedere. Nu produsele simbolice care vă fac pe voi să Netflix and chill au preponderență în rînduiala realității.

Țesătura socială a bunăstării și a mofturilor post-materialiste se bazează pe o complexitate compusă din fier, beton, electroni și multă multă inginereală. Dispare inginereala? Dispar și fantasmele, iar mofturile sînt reconsiderate.

Cînd nu ai curent electric, tot ce e în jurul tău se prăbușește.

De la cele mai elementare gesturi, să deschizi ușa la frigider sau să dai drumul la robinetul de apă din bucătărie. Pînă la alimentatul la pompă cu benzină, căci ce să vezi, și nasoalele alea de pompe de la benzinăriile cele primitive tot pe bază de curent electric funcționează.

Pînă la chestii de viață și de moarte: lumina și funcționarea instrumentelor în sala de operație, menținerea pacienților în viață în secțiile de reanimare, stingerea incendiilor, aprovizionarea cu alimente, dar mai ales cu apă.

Tot. Voi puteți înțelege asta, tefeleii mei dragi și naivi și îndrăgostiți de trotinetă?

Tot tot tot.

Pentru generația post-materialistă a acestui veac tembel, învățată încă din maternitate cu confortul vieții urbane moderne, sper ca această lecție să-i scuture un pic. Să înțeleagă că suprastructura simbolică și ideologică pe care ei o consideră esențială în viața lor nu poate exista fără infrastructură.

Atît fără infrastructura fizică, asta de e distrusă acum de rachetele sovieticilor. Dar și fără infrastructura economică, fără modurile de producție și fără sistemul de deținere a proprietății, ca să fim riguroși în termenii marxiști folosiți și să nu ne închipuim că “infrastructură” înseamnă doar fire și țevi și asfalt.

Hai, dragii mei! Suflecați-vă și mînecile, și manșetele pantalonilor, la gleznuțele alea ale voastre care împodobesc trotinetele. Dați-vă cu apă rece pe ochi, de-aia de la robinetul cel primitiv și comunist, pe care îl aveți la nas și pe care-l disprețuiți, preferînd să beți apă la PET, să îngrășați conturile multinaționalelor.

Și treziți-vă, pentru numele lui Dumnezeu!

Faceți un efort matur, să scăpați de păsărelele care vă populează creierele tinere, naive și puternic îmbibate de sorosism. Și încercați să înțelegeți realitatea. E mult mai complexă, dar și mai prozaică, decît vă belengărește mintea aia a voastră populată de figuri post-materialiste. E mai plină de fier beton, de transformatoare, de motoare și de tancuri decît vă spală creierele superiorii voștri ideologici de pe Facebook.

Ghinion.