Pentru mulți, ofensiva cu drone împotriva infrastructurii esențiale din Ucraina, afectând grav populația civilă, a constituit o surpriză. Specialiștii o așteptau încă din vară.

O ”noutate” de la 1918

Dronele ”kamikaze” nu sunt o noutate: primele au zburat acum mai bine de un secol. Statele Unite au intrat târziu în primul război mondial și, spre deosebire de celelalte Puteri europene, nu dispuneau de capacități de bombardament strategic, cu care să lovească în adâncimea frontului inamic. Inventivi ca întotdeauna, americanii au găsit o soluție: ”torpila aeriană Kettering”.

Era un mic avion fără pilot, cu motor FORD în doi timpi, de 40CP. Fuzelajul era din placaj, iar aripile... din carton presat. Prețul era în consecință: 400$ de la acea vreme, adică vreo 10 mii $ din ziua de azi. Pilotul automat, realizat de inginerului Elmer A. Sperry, era componenta cea mai costisitoare. Cum-necum, acest Trabant al aerului putea transporta o bombă de 82 kg la 120 km. distanță. Ajuns la locul potrivit, un contor mecanic oprea motorul și retrăgea bolțurile care fixau aripile de carton. Micul avion cădea ca o piatră.

S-au produs 45 de ”torpile aeriene Kettering”: prima ”dronă sinucigașă” a zburat în octombrie 1918. Dar văzând aripile din carton presat, conducerea Armatei SUA a decis că e prea periculos pentru trupele proprii să folosească așa ceva.

Drona lui Adolf

De la bun început, drona sinucigașă s-a născut ca o armă a săracului. Când nu ai la îndemână altă armă mai sofisticată, merge și așa. În 1942, Statele Unite au intrat în al doilea război mondial și primele bombardiere americane începuseră să sosească în Anglia.

Germania hitleristă nu mai dispunea de capacități de bombardament strategic: pierduse Bătălia Angliei. În lipsă de altceva, Luftwaffe a ales o soluție ieftină: ”bomba zburătoare” V1. Azi i-am spune ”dronă kamikaze”. Motorul, pulsoreactor, o făcea extrem de rapidă pentru acea vreme: peste 600 km/h. Artileria antiaeriană nu reușea să o urmărească.

Drona lui Adolf putea transporta o bombă de 850 kg.. Dar autopilotul nu evoluase mult: o busolă, un giroscop, un contor mecanic. ”Precizia” era în consecință: nimerea pe o rază de 5,5 km față de țintă. Dar costul era mic: 5.090 Mărci Imperiale, adică 33 mii $ de azi. S-au fabricat 10.000. Fiindcă rachetele adevărate, V2, erau de 25 de ori mai scumpe.

Spionajul britanic a aflat însă despre proiect, așa că Anglia a luat măsuri în consecință: baterii de tunuri controlate de un computer analogic, folosind pentru ochire un radar la frecvența de 3 GHz. Iar obuzele aveau focos de proximitate, altă invenție secretă. Curând, trei sferturi dintre dronele care reușeau să ajungă la coastele Angliei erau doborâte.

După război, folosind tehnica germană capturată, sovieticii au încercat să găsească o utilizare acestor arme, atractive prin nivelul tehnic accesibil și costul redus. Curând s-au lăsat păgubași: precizia era prea aproximativă ca să poată avea utilitate militară. Dronele au continuat să fie folosite numai în scopuri de recunoaștere sau ca ținte aeriene, pentru antrenamentul piloților. Iar dronele kamikaze au intrat într-un con de umbră.

Drona afghană

Spre sfârșitul anilor 1980, electronica evoluase suficient pentru ca ghidajul dronelor să devină mult mai precis. Mai întâi în Irak, apoi în Afganistan, Statele Unite au început să folosească masiv drone: inițial în scop de recunoaștere, apoi drone înarmate, pentru lovituri punctuale. Dar acestea sunt aeronave scumpe, ghidate prin satelit, nici măcar americanii nu își permit să le folosească pe post de kamikaze.

La 5 decembrie 2011, una dintre aceste drone americane de generație nouă – un RQ-170 Sentinel – s-a abătut de la cursul programat, a ieșit de sub ghidaj și a aterizat în nord-estul Iranului, la Kashmar. Gurile rele spun că drona a fost deturnată folosind un sistem de bruiaj și război electronic de producție rusească, 1L222 ”Avtobaza”.

Iranienii și-au dat seama de importanța capturii și au încercat să reproducă drona. Se pare că au reușit, dar numai parțial. Așa încât au început să producă o versiune mai ieftină și mai mică a dronei americane capturate: seria de drone ”Shahed”. Adică ”Martir”. Fiindcă sunt drone sinucigașe: la acea dată, iranienii nu reușiseră să copieze sistemul avansat de ghidare care ar fi permis folosirea dronei ca platformă pentru armament de precizie.

Drona Pazdaranilor

Curând, Gărzile Revoluționare iraniene – faimoșii Pazdarani – au început să producă în serie mare dronele ”Shahed”. Fuzelajul, similar cu cel al bombardierelor ”invizibile”, le face greu de observat radar sau vizual. În rest, nivelul tehnic e similar cu ”torpila aeriană” de acum un veac: aripi din plastic, motor răcit cu aer, în doi timpi, de 50CP, care face un zgomot infernal. Viteza e mai mare, de 180 km/h, dar încărcătura e de numai 40 kg. Sistemul de ghidare e în parte similar cu al dronei hitleriste V1: busolă și giroscoape, e drept dublate de un sistem GPS. Marele avantaj e însă prețul: numai 20 de mii de dolari.

Rezultatele sunt limitate: ca și drona lui Adolf, ”V1”, marea majoritate a dronelor ”Shahed” sunt doborâte de tunurile și rachetele antiaeriene, de aviația de vânătoare. Dar circa un sfert tot ajung la țintă. Iar, trăgând linia, asta înseamnă că lovești o țintă valoroasă, din adâncimea teritoriului inamic, cu o cheltuială de numai 80.000$.

Noua armă a stârnit aproape imediat interesul Armatei ruse. Mai curând fiindcă era tehnologie capturată de la americani, decât fiindcă Rusia ar fi avut nevoie de așa ceva: în acei ani, domnul Șoigu încă mai credea că dispune de rachete ”de precizie”.

Astfel încât în 2014 au început să fie semnalați, prin poligoanele din Crimeea ocupată, tehnicieni iranieni de la întreprinderea producătoare, HESA, din Ispahan. În scopuri de testare, Armata rusă a cumpărat mai multe exemplare din modelul ”Shahed - 131”, care a intrat în dotare sub denumirea Герань-1 (”Mușcata – 1”).

Iar apoi, în 2015, a survenit Rezoluția 2231 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, instituind un embargou asupra exporturilor și importurilor de arme din Iran și întreaga afacere a eșuat.

Drona lui Putin

Serviciile de informații occidentale apreciază că, după 7 luni de război nedeclarat, Rusia mai dispune de numai 13% din numărul inițial de rachete de precizie ”Iskander”. Situația este îngrijorătoare sub două aspecte. În primul rând industria rusă e sub embargou și nu mai are posibilitatea de a produce rachete de precizie. In al doilea rând, doctrina militară a Rusiei cere ca minimum 30% din stocul de rachete sol-sol din clasa ”Iskander” să fie considerat ”intangibil”: rezervat pentru o eventuală confruntare militară cu NATO.

Ca și alții dinaintea lui, aflat la ananghie, domnul Putin și-a adus aminte de drona ”kamikaze”. Situația fiind gravă, nu mai contează încălcarea Rezoluției 2231 a Consiliului de Securitate. Contactați discret, iranienii de la HESA au fost de acord că livreze un prim lot de circa 1.750 drone sinucigașe ”Shahed - 136”, care au intrat în dotare în septembrie 2022, sub denumirea Герань-2 (”Mușcata – 2”).

Așa cum era de așteptat, încă de la prima folosire operațională pierderile au fost mari: antiaeriana și aviația ucrainene au reușit să doboare circa 63% din dronele lansate. Dar cheltuielile sunt mari: se consumă muniție și rachete de circa 126 mii $ pentru a doborî o dronă de numai 20 mii $... Iar bruierea GPS nu constituie o soluție: drona sinucigașă își continuă drumul, ghidată de giroscoape, cu o precizie de 5%. Tot reușește să nimerească ceva, dacă ținta e suficient de mare. De aceea, ca și dronele lui Adolf, Герань-2 e folosit împotriva orașelor, deci are dublu scop: militar dacă e cu putință, și dacă nu, terorist.

O limitare mai greu de depășit este încărcătura utilă: aceste drone micuțe, cu anvergura de 2,5m și cântărind 200 kg., pot duce numai 40 kg. de explozibil: echivalentul unui obuz de 155 mm. Nu multe ținte valoroase pot fi anihilate cu o asemenea încărcătură redusă. Dar stațiile de transformare ale centralelor electrice se numără printre acestea.

Oricum, Armata rusă e mulțumită de rezultate: a comandat cu totul 2.500 de ”Shahed - 136”, iar în prezent negociază cu iranienii cumpărarea de drone de atac de categorie medie: ”Mohajer-6”, care transportă patru rachete antitanc Almas și rămân în aer până la 12 ore. Cu aceste echipamente, Rusia speră să recâștige inițiativa pe front.

Experții occidentali apreciază că inițial dronele sinucigașe iraniene au fost proiectate pentru a ataca Statul Israel. Strategia urma să fie atacul masiv, pentru a satura cu un mare număr de ținte apărarea antiaeriană. De aceea, militarii israelieni sunt deosebit de atenți la evoluția situației și mai ales la metodele folosite de ucraineni pentru a combate această categorie de arme. La fel de atente sunt Statele Unite și NATO: dronele sinucigașe iraniene sunt accesibile unor organizații teroriste, care le-ar putea folosi contra orașelor.

Arma săracului tocmai devine arma teroristului? Așa s-ar părea...