„Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”

Așa se termină Moromeții, volumul I. Probabil cel mai bun roman românesc scris vreodată. În mizantropia sa, Marin Preda a știut să încheie fix cum trebuie acest tur de forță cinic, realist, lipsit de ipocrizie al societății românești.

A venit vremea să gîndim din nou precum Preda. Din nou, istoria nu mai are răbdare. În cinci ani de zile, Doamne cît de mult s-au schimbat lucrurile. Gîndiți-vă la 2017. Lăsați la o parte zbaterea internă, toate patimile noastre bicisnice cu Dragnea și cu tefeleii care făceau din mînuțe în Piața Victoriei, adunați de Anaconda. Gîndiți-vă la lumea mare, la țările cu adevărat importante, nu la amărîta noastră de Românie mediocră.

Germania se pupa bot în bot cu Rusia și-i păpa gazul cu entuziasm. Tocmai se pregăteau să mai tragă o conductă, Nord Stream II, care să potolească setea de productivitate pe bază de prețuri privilegiate la energie. În timpul ăsta, America încă nu se luase de tot la omor cu China. Încă exista cooperare. Încă existau schimburi comerciale intense.

Era pace în lume. Covidul încă nu scosese capul să ne strice feng șuiul. Probabil cea mai mare problemă a lumii era fundul imens al lui Kim Kardashian. Donald Trump de-abia venise la conducerea Americii, încă nu apucase să-și impună politica izolaționistă și chinofobă – nu că ar fi reușit cu adevărat nici pînă la sfîrșitul mandatului. Toată lumea se integra cu toată lumea. Și, evident, cîștigau bogații. Mereu bogații cîștigă. Așa e în tenis.

Acuma ia faceți voi mintenaș fast forward în zilele noastre. Țup în viitor cinci ani. Ce avem noi aici? Război în marginea lumii dezvoltate. Fracturi geostrategice în toate felurile cu putință. O reașezare a plăcilor tectonice de tip “fiecare cu a lui acasă, cu jucăriile proprii și personale”.

Nu mai vorbesc de China și de America, sau de Rusia și de restul lumii. Pînă și America Latină a descoperit că ar cam fi bine o perioadă de izolaționism, să plîngă toată lumea după litiul ei. La fel și Africa: rîdem, glumim, dar parcă am vrea să ne vedem de treaba noastră aici, noi cu ai noștri, fără foștii stăpîni colonialiști.

Și în cît timp această schimbare imensă a cursului mersurilor lucrurilor pe tot globul? În cinci ani. Hai, în maxim zece ani.

Globalismul mai are un pic și ajunge vorbă de ocară. Patriotismul și naționalismul mai au un pic și devin noile cuvinte la modă, detronînd tefelisme recente precum “sustenabilitate”, “corectitudine politică”, “#metoo” și alte tembelisme progresiste. Pînă și serviciile secrete au început timid să transmită mesajul: nu e nici o rușine să fii patriot, hai să redefinim termenii jocului.

Cam tîrziu. După ce s-au străduit trei decenii să spele pe creieri tinerii întru globalism și progresism, să facă niște tefelei sorosiști din ei, acuma cam greu întorci mortul de la groapă. Din 1990 încoace, tinerii au fost puternic îndoctrinați să-și urască țara, să o trateze cu dispreț, să caute orice prilej să plece de aici, să o denigreze.

Vine acuma Hellvig degeaba să ne încurajeze să fim patrioți, poate chiar naționaliști. Va fi nevoie de cel puțin o generație de strădanie perseverentă pentru a defini noua normalitate ideologică: România über alles.

Slabe speranțe să punem România pe șinele stimei de sine și ale autonomiei societale. Vom rămîne în continuare niște bieți mediocri prinși în marele lanț al dependenței tehnologice. Pe principiul “actorii lor și caii noștri”, vom rămîne în continuare un biet atelier de lohn al țărilor dezvoltate din Vestul Europei.

De ce? De ce?

N-avem bani. Vorbesc de bani mulți, de capital, nu de cîți bani deține populația pe persoană fizică. Deci un prim handicap. Probabil cel mai important. Cum au reușit coreenii și chinezii să surmonteze gaura de capital inițială, și noi nu?

N-avem tehnologie. Și asta nu se generează, pe termen mediu și lung, decît cu educație. Educația României se tot duce în cap de douăzeci de ani încoace. Am ajuns din nou la nivelul anilor ’50 – ’60, cînd plîngem că avem abandon școlar la nivelul clasei a 8ª de peste 15% și că aproape jumătate din tinerii din rural nu mai fac destulă școală. O remedievalizare a României cum puțini dintre noi ne-am fi așteptat.

Nu avem nici ideologie. Ideologia în sensul larg al cuvîntului, nu doar la nivel politic. Cînd mă refer la ideologie, mă refer la liantul ideatic care unește un popor. Adică la fidelitatea etnică. Aceasta s-a risipit. Tinerii pleacă. Își tratează țara cu dispreț. Le pute că sînt români.

Din 2005 – 2007 încoace, de cînd românii au început încetul cu încetul să poată pleca în Occident, România a pierdut aproape 4 milioane de suflete. Toți în puterea vîrstei, între 18 și 60 de ani. Un dezastru demografic cum nici în al doilea război mondial n-am avut parte.

Și n-avem nici lideri. Nu glosez pe această temă, că o fac degeaba.

Mă gîndesc la un singur lucru. Cum au reușit chinezii, indienii, coreenii, vietnamezii, asiaticii în general să-și păstreze fidelitatea etnică, iar noi nu? Mă refer la ei, și nu la alte nații ale pămîntului, pentru că ei au fost săraci, și totuși au răzbit în a-și ține oamenii aproape.

Cînd faci parte dintr-o societate bogată, american, englez, german, francez, îți e ușor să ții cu țara ta. Ai numai și numai motive de mîndrie, și prea puține de scîrbă și dispreț. Adevărata putere a unei societăți este cînd e săracă și reușește să-și țină oamenii aproape. De aceea fac întrebare despre chinezi și coreeni, iară nu despre francezi sau americani.

Cum au reușit chinezii să-și trimită oamenii la studii în străinătate și să-i convingă să vină înapoi, să aducă tot ce au învățat la ei acasă? Cum au reușit chinezii să-și convingă tinerii trimiși la studii în țările occidentale să spioneze pentru țara lor, cînd românii sînt mai degrabă convinși să spioneze pentru țările bogate, să-și toarne țara, să o denigreze la Înalta Poartă Bruxelleză sau pe la toate clanțele ambasadelor puternice?

Cum au reușit chinezii să-și convingă populația să lucreze ieftin, decenii la rînd, și să nu risipească banii pe importuri? Cum au reușit chinezii să-și convingă populația că educația e singura cale de ieșire din groapă? E bine știut faptul că examenele de admitere la studiile superioare în China sînt probabil cele mai riguroase și mai stresante din toată lumea asta.

Cum au reușit chinezii să-și țină drept cursul societății, să-și selecteze elita pe bază de meritocrație, în miezul unui sistem social autoritarian, și să planifice pe termen lung?

Hai să vă întreb și invers. Cum au reușit românii să-și risipească toată bruma de avere și de autonomie și de pricepere și de educație pe care o adunasem în perioada comunismului?

Cum am reușit să ne vindem terenurile agricole, să ne distrugem industria, să ne îndoctrinăm tinerii în contra țării noastre, să ne alegem în mod constant conducătorii dintre cei mai proști și mai ticăloși, să ne dăm legați de mîini și de picioare slugi la ăia mai bogați? Și să ne mai și placă?

Cum am reușit să scriu un articol atît de inutil? Nici răspuns la întrebări n-am. Nici nu reușesc să oblojesc vreun pic suferința, să aplic cine știe ce alifie emoțională. Reușesc doar să-mi fac nervi și să vă fac nervi și vouă și să constat situația tîmpită în care ne aflăm. Mare lucru. Descoperirea apei calde.

Cum de am ajuns aici, băi oameni buni?