The Atlantic publică, sub semnătura lui Conor Friedersdorf, un atac subtil la adresa noului monarh al Marii Britanii, căruia îi sugerează că ar trebui să abdice în favoarea fiului său. Pretextul este o așa-numită tendință globală spre gerontocrație.

Când cel mai longeviv monarh al Marii Britanii, regina Elisabeta a II-a, a murit săptămâna trecută, un bărbat de 73 de ani a urcat pe tron. Regele Carol al III-lea, născut prințul Charles, este de așteptat să continue să se concentreze îndelung asupra schimbărilor climatice, printre numeroasele sale îndatoriri ca șef de stat al Regatului Unit. Dacă va trăi la fel de mult ca mama sa, ar putea petrece mai mult de două decenii ca monarh, este de părere Conor Friedersdorf, jurnalist al publicației The Atlantic.

Dar o utilizare mai consecventă a domniei lui Carol al III-lea ar fi să domnească pentru scurt timp și să abdice la 75 de ani - vârsta la care judecătorii britanici sunt obligați să se retragă din magistratură -, promovând în același timp importanța transmiterii tronului către prințul William, cât timp încă se află floarea vârstei, și nu la bătrânețe.

Regele Carol al III-lea ar trebui să emită un decret regal în care să sublinieze că această abordare este o mustrare regală la adresa tendinței internaționale spre gerontocrație, prin care liderii întârzie să predea puterea generației următoare cu mult după ce aceasta servește binelui public.

Desigur, oamenii lucrează eficient și după vârsta de 75 de ani în multe profesii. Unii își păstrează vitalitatea până la 90 de ani sau chiar mai mult, iar majoritatea societăților ar beneficia dacă ar culege mai multă înțelepciune de la cei mai în vârstă. Cu toate acestea, prezidarea unui stat-națiune este diferită de majoritatea celorlalte locuri de muncă din lume. Charles, cel puțin, deține o funcție ceremonială.

Declinul cognitiv al liderilor septuagenari, o problemă gravă

Mizele pentru alți lideri mondiali sunt mult mai mari, ceea ce face ca declinul cognitiv să fie o problemă neobișnuit de gravă - iar stresul, programele epuizante și lipsa somnului pot exacerba efectele îmbătrânirii. Cât de imprudent ar fi pentru o mare putere precum Statele Unite să organizeze alegeri prezidențiale în care septuagenari își dispută președinția în timp ce publicul urmărește dezbaterile pentru a vedea dacă există semne de demență.

Șapte senatori americani au în jur de 80 de ani. Unii membri actuali și foști membri ai Congresului s-au străduit să-și îndeplinească atribuțiile fără asistență constantă din partea personalului. În plus, reprezentarea contează. Tinerii ar trebui să aibă mai mult de spus în viitorul pe care doar ei îl vor locui.

Din păcate, Statele Unite, unde electoratul poartă răspunderea finală pentru rezolvarea acestei probleme, nu este singurul care privează generațiile de după boom-ul economic de putere în floarea vârstei. O listă lungă de septuagenari au preluat sau dețin puterea în Africa. Iranul, Arabia Saudită, Kuweit și Libanul sunt toate conduse de bărbați în vârstă de 80 de ani. China și Rusia sunt ambele conduse de persoane în vârstă de 69 de ani. Având în vedere durata de viață din ce în ce mai lungă a oamenilor cu cele mai bune îngrijiri medicale, ușurința cu care cei aflați la putere o păstrează și vârsta tipică la care începe declinul cognitiv, o normă în care șefii de stat se retrag în mod voluntar la vârsta de 75 de ani este mai prudentă decât status quo-ul, este de părere Friedersdorf.

Regalitatea britanică, tradiție și continuitate

Împotriva tuturor acestor lucruri, regalitatea britanică tinde să fie investită în tradiție și continuitate și este refractară la faptul că oameni de rând se agită pentru schimbare. Ultima abdicare - cea a lui Eduard al VIII-lea, care a demisionat pentru a se căsători cu o americancă divorțată - a părut la momentul respectiv ca o criză reală. Renunțând la responsabilitățile sale regale din motive personale, Edward a subminat, fără îndoială, un sistem de guvernare înrădăcinat în dreptul divin al regilor. Dar eu aș spune că monarhia britanică ar avea mai multă continuitate cu o vârstă de pensionare decât fără ea.

Regina Elisabeta a II-a, care a domnit până la 96 de ani, a fost departe de a fi norma pentru monarhii britanici. Într-adevăr, Carol al III-lea urcă pe tron la o vârstă la care majoritatea predecesorilor săi au murit. Dacă va continua să domnească suficient de mult timp pentru a-l pune pe Prințul William în aceeași poziție, istoria și-ar putea aminti de aceasta ca fiind epoca în care medicina modernă a transformat monarhia britanică - dar nu în bine, susține jurnalistul.

Ar fi mai bine ca regele Carol al III-lea să-și asume acum o vârstă de pensionare, dând un exemplu lumii și permițându-ne tuturor să declarăm: „Regina a murit - trăiască regele", fără a aproba, de asemenea, încă mulți ani de gerontocrație, a conchis Conor Friedersdorf.