Diplomatul american Harry Barnes a servit în România în primii ani relativ calmi ai domniei lui Ceaușescu. El a asistat la reacția națiunii la invazia sovietică a Cehoslovaciei, o acțiune care l-a înfuriat profund pe dictator. Barnes a lucrat îndeaproape cu dictatorul, fiind chiar și interpretul său în vizitele de stat în Statele Unite. Mai târziu, în cariera sa, a devenit ambasador atât în România, cât și în India.

Diplomatul Harry Barnes a acordat un interviu Association for Diplomatic Studies and Training,  o organizație care strânge mărturii ale foștilor diplomați americani. Este o viziune interesantă a unui om care a văzut România altfel decât un cetățean obișnuit. Vă redăm fragmente din interviu.

Î: Pe teren când ați ajuns acolo, cum ați văzut regimul Ceaușescu?

BARNES: Fără să pun un accent prea tare pe asta, tot ceea ce văzut când am ajuns la sfârșitul lunii august, a suferit o schimbare două zile mai târziu, pentru că două zile mai târziu este momentul în care sovieticii au invadat Cehoslovacia.

Î: Oh, da, asta a fost în august ’68.

BARNES: Da, pe 20 august ’68 și (Nicolae) Ceaușescu a denunțat destul de repede invazia ca fiind o încălcare a normelor de prietenie socialistă sau orice expresie a folosit. Dar era clar acest lucru pentru că se știa că trupelor sovietice li s-au alăturat aceste forțe simbolice din Polonia, Ungaria și alți est-europeni, iar România era în mod clar (în acel moment) o țară ciudată. În dimineața următoare am coborât la... ai fost vreodată la București?

A fost un discurs parțial spontan

BARNES: Îți reamintesc, în fața palatului regal este o piață mare și Ceaușescu a vorbit de la balcon și a condamnat public invazia, (spunând) că România nu va participa la astfel de acțiuni. Nu numai că piața era plină, ceea ce s-ar fi putut explica într-o țară comunistă prin faptul că tuturor li s-a spus să fie acolo, dar nota finală (dură) pe care a folosit-o Ceaușescu a fost preluată de mulțime. Nu vă pot spune din nou cât de mult din asta a fost artificial, dar am simțit vorbind cu oameni în următoarele două zile, că a fost parțial spontan. A fost foarte, foarte popular. Aceasta ne întoarce la o grămadă de probleme legate de relațiile româno-ruse, ca să nu mai vorbim de relațiile româno-sovietice.

Așa că, în următoarele două săptămâni, noi, la ambasadă (a SUA), am fost prinși încercând să înțelegem, să ghicim unde merge România cu această abordare, pentru că ni s-a părut clar că nu puteau scăpa (neatinși) pentru mult timp. Este adevărat că au existat multe zvonuri în acea primă săptămână, zvonuri că trupele sovietice se adunau la granița cu România și urma să fie o invazie. Centrele de recrutare erau amenajate pentru a accepta voluntarii pentru serviciul militar. Au organizat ceea ce au numit Gărzile Patriotice, care erau un fel de miliție civilă. Câteva zile mai târziu a fost sărbătoare națională românească, 23 august și acolo au mărșăluit și unități ale Gărzii Patriotice care fuseseră create în ultimele două zile.

Ceaușescu a nuanțat poziția

BARNES: După cum s-a dovedit, aproximativ zece zile sau două săptămâni mai târziu, Ceaușescu, dacă nu a tăcut, cel puțin a fost mai reținut în comentariile sale, punând mai mult accent pe poziția unică a României. Explica rolul unic al României în încercarea de a satisface nevoile poporului său, nu în termeni de lecție mai amplă pentru comunitatea socialistă. Era o sfidare mai atenuată, ca o afirmație a propriei lor naturi speciale și așa mai departe, de-accentuarea asupra comunității comuniste și, prin urmare, sentimentul de pericol real cum că ar exista o invazie sau ceva de genul ăsta, era risipit.

Î: Ați primit la ambasadă rapoarte care spuneau ceva despre posibilitățile de reacție sovietice?

BARNES: Am avut câteva. Am avut unele, dar am pomenit înainte de rapoartele despre manevrele militare și așa mai departe. A existat o oarecare îngrijorare din partea Washingtonului, dar practic, după aproximativ două săptămâni, (lucrurile) s-au calmat. Nu părea să existe o mișcare decisivă în acea direcție.

Ceea ce a făcut Ceaușescu pentru a profita de popularitatea sa a fost să slăbească unele dintre controale (partidului). Mass-media culturală a putut să fie mult mai deschisă, ca să spun, virtutea românească. Acest lucru se potrivește cu accentul pus de Ceaușescu asupra României în special, dar și presa culturală a putut spune câte ceva despre valorile umane generale și așa mai departe. A reprezentat o modificare demnă de semnalat. A existat o oarecare relaxare în ceea ce privește controlul asupra oamenilor, ca să poată călători în afara țării. A existat o oarecare slăbire a acestor restricții în ultimii doi, trei ani sau cam asa ceva după ’65, dar acum era mai mult. A existat o mai mare dorință de a căuta modalități de cooperare, chiar dacă doar simbolic, cu țările vest-europene, țările nealiniate s-au înțeles să meargă împreună și apoi o oarecare atenție sporită la relația cu China.

Prima impresie a unui dictator comunist

Î: Care a fost impresia dumneavoastră despre Ceaușescu?

BARNES: Este greu să separăm aici, cu excepția unor evenimente specifice, este greu să separ ceea ce îmi amintesc din ’68 până în ’71 când eram DCM (adjunct șef al misiunii) și când îmi amintesc din ’74 până în ’77. De exemplu, Ceaușescu a venit de câteva ori în SUA și eu am fost prezent ca interpret, printre altele. A fost o vizită în '70 și una sau două în cealaltă perioadă, așa că impresiile mele despre el provin în parte din acele experiențe de călătorie și parțial din faptul că am stat des ca interpret, deși uneori doar însoțeam vizitatorii când cineva mergea și îl vedea la biroul lui. Uneori te primea la Comitetul Central al Partidului pentru că a rămas secretarul general al partidului; uneori în palatul prezidențial, fostul palat regal în rolul său de șef al Consiliului de Stat, care era nivel de șef de stat.

Câteva impresii generale: Părea să aibă foarte puține îndoieli cu privire la propriile capacități, propria înțelepciune, foarte puține îndoieli, prin urmare, că știe ce este mai bine pentru România. Poate că știa cel mai bine și pentru alte locuri, dar cu siguranță știa ce era mai bine pentru România. Era cineva căruia îi plăcea să vorbească și avea puțină reticență în a spune ceea ce credea că ar trebui să audă interlocutorul său; nu atât din aroganță, nu a fost chiar așa. Poate că aceeași siguranță în sine și în ceea ce avea de spus era relevant atât pentru vizitatorul său, cât și pentru el. Nu o minte curioasă și, de fapt, parțial aceeași încredere în sine — probabil că știa ce trebuia să știe. El nu își sonda neapărat interlocutorii și, totuși, în același timp, putea intra într-o conversație în care să se certe cu interlocutorul său și să-și argumenteze cazul în moduri diferite. Cu toate acestea, o bună parte a timpului părea să fie hotărât să încerce să găsească un teren comun, deoarece cred că simțea că, atâta timp cât ai putea menține simțul unui interes comun, acesta i-ar aduce beneficii generale.

Î: Dar doamna Ceaușescu (cum era) în această perioadă?

BARNES: Ea a devenit din ce în ce mai mult o parte a scenei (politice) și, dacă ar fi să generalizez prea mult, rolul ei în primii noștri ani acolo, din ’68 până în ’71, a fost mai mult de fundal. Ea a călătorit cu el când a venit în State (SUA), de exemplu, și a fost în public în acest sens. (Ulterior) Ea a început să-și asume rolul mai important în ceea ce privește ierarhia de partid. Acest lucru a devenit mai pronunțat în a doua perioadă din ’74 până în ’77 când am fost acolo.