Articol de Anca Zamfirescu.

Să te pună cineva să vorbeşti despre Oaşa, înseamnă să te pună să vorbeşti despre Dumnezeu, iar asta e ca şi cum ţi-ar zice: „Hai să vorbim despre iubire!”, îţi vine să zici: „Hai să nu, că nu ne ţin cuvintele.”

Oaşa nu e de gândit, e de trăit și simțit, nu e de explicat, e de gustat, dar pentru că risc să cad în clişee dacă mai dezvolt ideea, o sa încerc să îndes şi să mărginesc o realitate infinită în cadrul finit, limitat al cuvintelor și rațiunii (operaţiunea îndesării cerului într-o valiză).

Eu văd Oaşa ca pe o telegramă de la Dumnezeu, redactată de o tastatură vie, care e obștea. Un contrapunct între El şi oameni. Cu sau fără dioptrii, nu e greu să citești în sufletul tău și să vezi că parcă e El care îţi spune: "Tu vino, că eu te primesc sigur". "Tu vino, că eu nu sunt cum credeai tu, nici cum e posibil să mă limiteze pedagogia în aparenţe"; și ca să vezi că Dumnezeu îți e prieten adevărat, poate să-ți mai zică și: "Pe mine nu mă aburi, că știu ce te doare".

Nu merge cu teatrul, că El te ştie mai bine decât te ştii tu. Tot ce ai încercat să bagi sub preş în lume: prin distracţie, muncă etc. (migrare în exterior), când te apropii puţin de El şi închizi uşile „lumii”, face „pop-out” şi-ţi cere curajul confruntării. Nu e confortabil, dar dacă dai „skip”, ţie îţi dai, pentru că în final, de întâlnirea cu tine e vorba. Pentru mine întâlnirea cu sinele, aşa cum e el: vai de capul lui, ciufulit, rătăcit, zgâriat, pălmuit (chiar de tine, când încerca să-ţi vorbească) e mai de dorit decât trăirea fără de sine, decât trăirea cu un dor difuz şi poate neconştientizat al sinelui. N-am apelat la o descriere prea apetisantă şi îmbietoare a acestei „reuniuni”, ce pot să spun însă, în apărarea ei, este că se simte ca atunci când ai mers mult timp cu pietricele în pantofi și într-un final îți cureți talpa și calci din nou liber. Pietricele nu-s faine, nici urmele pe care le lasă în carne, însă senzaţia de liber merită totul.

Pentru mine, Oaşa e un loc al întâlnirilor, dintre care poate că cea mai importantă e cea dintre tine și tine și Dumnezeu. Se vorbește mult azi despre importanţa vulnerabilității, de a ne da voie să simțim tot ceea ce „simțim” și de a renunța la "armură", de a fi suficient de mici încât să ne admitem neputinţele și durerile. Aici e un cadru propice pentru a fi vulnerabil, adică autentic. Nu o zic ca una care face reclamă la un grup de alcoolici anonimi, ci o zic ca una care vede des măști care nu sunt purtate cu ușurință. Măștile se poartă contra cost: au o greutate a lor care nu-i dă voie omului să fie liber și bucuros, chiar dacă zâmbeşte larg şi încordat.

Nu ai "în lume" aceleași instrumente la dispoziție ca să ajungi în adâncul tău, nu zic că nu se poate și acolo, dar aici e mai ușor. E mai multă linişte, un alt fel de linişte decât cea care implică doar absenţa zgomotului şi, printre multe altele, e mai uşor şi datorită încărcăturii locului care vrei, nu vrei, te-mbie la deschidere. Ca una încăpăţânată spun, că parcă-ţi ia de pe umeri haina mândriei, care-ţi ținea dinții încleştaţi, și te înmoaie să zici ce ai pe suflet, aşa, ca orice muritor. Nu știu cum e la alții în suflet, dar eu nu pot să spun că atunci când am pătruns puțin în al meu, am dat de ponei zburdând printre floricele. Partea bună însă, e că Dumnezeu când te ia de mânuţă şi-ţi arată monstruleţii, îți dă și niște cai putere cu care să-i întâmpini. Ţi-arată iadul, dar nu te lasă acolo singur.

La psiholog poți să ajungi să vezi o parte din monstruleţi, dar mai departe nu ai cum să primești decât încurajări și cuvinte omenești. Nu pentru că psihologul nu ar fi bun și nu ar avea cele mai bune intenții, ci pentru că rămâne om şi nu-ţi poate oferi mai mult decât îl ţin puterile omeneşti. Nu zic deloc că n-ar mai trebui să mergem la psiholog, ci doar la Oaşa. Zic doar că ce primești de la Dumnezeu e net superior, fără să anuleze valoarea a ceea ce e inferior, că potenţează omenescul prin completare . Pe scurt, diferenţa este între cuvinte şi putere, între raţiune şi inimă; degeaba ştii raţional ce e bine şi ce trebuie, dacă în interiorul tău nu se găseşte puterea de a pune în practică reţetele raţiunii. Nu e suficient să-ţi înţelegi intelectual monstruleţii, mai ai nevoie şi de o putere care să-ţi întărească inima, iar această putere e peste intelect şi raţiune; dacă ar putea izvorî doar din intelect şi raţiune, atunci ele ar trebui să rezolve problemele. Cred că am văzut destul de mulţi că acest lucru nu se întâmplă: ştim raţional o grămadă şi totuşi nu avem putere şi să facem ce ştim, iar aceasta este dovada cea mai concretă că puterea nu izvorăşte exclusiv din raţiune. Nu vorbesc despre magii şi soluţii minune, vorbesc doar de ceva în plus faţă de abordările comune şi atâta tot. Nimic fulminant, Dumnezeu e discret şi delicat. Îți dă jos zâmbetul fals, dar în final îți îndulcește chipul cu un alt zâmbet, care deși poate că nu strălucește la fel de tare, ține sigur de cald în comparație cu primul.

Se ştie că la Oaşa se întâlneşte ereditatea duhovnicească a Pr. Teofil Pârâian. Dacă unii ar crede că în zilele noastre e greu să mai vorbeşti oamenilor despre creştinism, Pr. Teofil a arătat o cale care sfidează orice incompatibilitate de tip raţional cu gândirea modernă, şi anume calea bucuriei care iradiază dincolo de cuvinte, etern şarmantă, indiferent de ce şabloane ideologice populează mintea umană: în ciuda lor, te atrage cu parfumul ei şi încet, încet îţi actualizează mintea, iar din hulitor te trezeşti creştin, cucerit fiind de gustul ei. Ce-mi place la abordarea Pr. Teofil, este că deşi n-a zis niciodată “Hai să mâncăm seminţe şi să vedeţi ce ortodocşi o să fim”, iar îndatoririle “sine-qua-non” ale creştinului au făcut parte din dinamica discursului său, a ştiut să armonizeze cu fler şi tact, notele lui “trebuie” cu notele “câştigului”, iar accentul a căzut pe tot ceea ce se primeşte la nivel nevăzut, pe plus, pe valoare, pe optimism, pe frumuseţea peisajului din vârful muntelui şi fericirea întâlnirii cu el, iar nu pe cât de greu e să ajungi acolo. Fortissimo a fost pozitivul, nu dădăceala seacă, iar aceasta este cadenţa vioaie pe care a lăsat-o moştenire şi o “întreţine” la Oaşa. Omul a fost făcut pentru împlinire, nu pentru efort. Efortul este condiţia împlinirii, dar nu şi împlinirea însăşi, adică e necesar, dar secundar. E nevoie de efort ca să ajungi pe vârful muntelui, dar nu efortul e ţinta. Când s-a întors fiul risipitor, tatăl nu i-a zis: „Pe unde ai umblat? Să vezi ce-o furi!”. Interesul apare din dorinţa de câştig (indiferent de natura acestuia: spiritual sau material, văzut sau nevăzut), iar nu din dorinţa de a bifa îndatoriri.

“Nu încape în inimile noastre atâta bucurie câtă vrea Dumnezeu să ne dea” şi „Destinul omului e tinereţea”– restul, sunt detalii. Detalii necesare, de nelepădat (ca roata la maşină în călătorie), dar…detalii. Nu poţi să pui la masă împotrivirile raţiunii cu bucuria, n-ai ce să…sunt knock-out direct, n-au nicio putere în faţa ei. Oricât de sofisticate ar fi argumentele raţiunii, sunt ca oamenii care încearcă de pe margine să tempereze un îndrăgostit: simpatici, dar rămân cu mâinile goale…Omul care ajunge să-l simtă pe Dumnezeu e dus, iar necredinţa nu mai pune gheruţa pe el aşa uşor, deşi poate că îi mai dă târcoale…

Din perspectiva mea, Oașa are ca specific acea atitudine de „a îmbrățișa prostituata” (care mi se pare emblematică pentru autentica Ortodoxie) – nu pentru ceea ce este, evident, ci pentru că şi ea este chip al Lui Dumnezeu. Oamenii nu prea sunt atraşi de Ortodoxie sau chiar le este antipatică şi din cauză că de multe ori ceea ce au văzut ei în jur nu are nicio legătură cu ceea ce ar trebui să fie Ortodoxia în esenţă; sunt cumva, ca cei care au avut parte de doctori incompetenţi şi nu vor să mai audă de medici deloc, concluzionând că „aşa sunt toţi”. Hristos vine și demontează litera, vine și în mod paradoxal se împrietenește cu vameșii, desfrânatele și tâlharii. E un Dumnezeu "tare", pentru că e un Dumnezeu care nu discriminează și nu face diferențe, e un Dumnezeu fără "aere de Dumnezeu", e un Dumnezeu care găsește loc pentru toți și care în loc să dea cu cartea în cap...iartă, șterge, uită şi se împrieteneşte cu tine, dacă vede că eşti sincer; îţi face loc „în gaşcă” instant, indiferent cine ai fi şi cât de păcătos. Noi trăim într-o Românie în care în nouă din zece biserici ai toate șansele să fii luat de urechi, pentru că n-ai aprins lumânarea în locul în care trebuie. Tinerii nu au cum sa fie atrași de acest tip de "biserică". Când am ajuns prima dată la Oaşa, acum câţiva ani, nu prea aveam nicio treabă cu biserica. Privind cu ochii de acum la mine de atunci, realizez că eram cam „muzgurită la gură”; totuşi, nimeni nu m-a făcut să mă simt ca un „outsider”. Am fost cumva surprinsă să văd că oamenii ca mine, atât de pe „dinafară” în cele ale credinţei, sunt băgaţi în seamă şi că nu există gradaţii elitiste în tratarea celorlalţi.

Unul dintre lucrurile pe care le-am reţinut din acest loc, e cât de important e să păstrezi echilibrul dintre faptă şi vorbă sau cât de mic e cuvântul în faţa experienţei. Asta e o lecţie care pentru mine rămâne o alternanţă continuă între încercare şi eşec – nu pretind deloc că-mi iese mereu practica.

Ritmul zilei acolo e de la Allegro în sus: „Da, da, lacul e albastru, munţii sunt frumoşi şi Filocalia e foarte adâncă, dar hai că avem fân de strâns”. Nu ştiu dacă discuţiile lungi (şi lipsite de sevă) sunt bune sau rele, dar ştiu sigur că uneori pot fi foarte plictisitoare: te trage cineva într-o discuţie, despre viaţă sau mai ştiu eu ce, şi e ca şi cum în timp ce eşti în mijlocul dansului, te smulge cineva de pe ring pe margine, ca să vorbiţi despre dans. „Lasă-mă să dansez” e ceea ce poate vrea să-ţi spună în alte cuvinte călugărul, atunci când spune că are nevoie de linişte pentru a-şi păstra adâncimea comuniunii cu Dumnezeu. Când îl baţi prea mult la cap, eşti ca persoana aia care nu dansează, dar îi ţine şi pe alţii departe de dans. Cam asta facem uneori noi, tinerii, când mergem la Oaşa: ne ducem cu haosul nostru şi cu stilul nostru de a vorbi mai mult viaţa decât a o trăi, în ringul lor de dans interior cu Dumnezeu. Partea bună e că deşi poate că nu ne ridicăm în exerciţiu la nivelul dansului, avem şi noi ocazia să auzim măcar, muzica Lui Dumnezeu, mult mai bine decât am face-o in lume. Viaţa este în Dumnezeu (deci, dacă prin tăcere te apropii de El, contrar aparenţelor, cine tace e posibil să trăiască mai mult în linişte decât cine vorbeşte); şi cuvântul este viaţă, şi muzica e compusă din cuvinte, evident că nu e rău cuvântul, nu încerc să-l denigrez, însă am observat că unii percep tăcerea, care e necesară în unele momente, ca pe o „interdicţie” sau ca pe o nevoinţă mai greu de dus. Nu încerc să zic că e neapărat uşor de dus, însă tăcerea „pentru Dumnezeu” – pe care mulţi trăitori o arată importantă – ar putea fi asociată cu tăcerea dintre îndrăgostiţi: când eşti îndrăgostit şi îl îmbrăţişezi pe celălalt, orice cuvânt nu e doar inoportun, dar şi diminuează intensitatea momentului (taci, dar cât trăieşti atunci?) -  aşa şi trăncăneala, poate slăbi îmbrăţişarea interioară a Lui Dumnezeu.

Ne-am obișnuit să facem alegeri în funcție de marketing, însă aventurierul pe munte, nu așteaptă o reclamă ca să o ia la stânga sau la dreapta, se avântă și explorează.

Ne-am obișnuit de asemenea, ca atunci când o apucăm într-o direcție, să privim cu coada ochiului la ceilalți, ca să vedem dacă ne aclamă sau ne dezaprobă.

Departe de a sugera autismul decizional, nu știu dacă asta e o atitudine care reflectă curaj și autenticitate. Ca tânăr ca să vii la Oașa prima dată, tre’ să ai puțin spirit de aventură, non-conformism și puţină îndrăzneală ca să râzi non-şalant în faţa marketingului antibisericesc. Să n-ai rușine și să fii liber de frica a ceea ce crede sau zice lumea. Trebuie să ai un minim de personalitate ca să faci ce ai tu chef, iar nu ceea ce-ţi validează opinia publică drept cool și modern.

Printr-un articol nu poţi decât să vorbeşti despre dans, ţine de fiecare să părăsească zona sigură a cuvântului, de pe marginea ringului, şi să-şi tocească pingeaua pe cont propriu. Dacă are chef.

Avizi după iubire, conştient sau nu, în contextul unui mediu sărac şi zgârcit când vine vorba de satisfacerea acestei nevoi, falimentarea împlinirii pândeşte la tot pasul, dacă nu ajungem să conştientizăm şi să simţim  inepuizabila iubire pe care o putem primi de la Dumnezeu. La El e doldora, la noi e sugrumată şi înţepată de temeri, dependenţe, complexe, frustrări, ambiţii, egoism. Trăim într-o lume uşor obsedată de perspectiva mărginită a resurselor văzute, în care puţini au înteles  din ce ocean de resurse nevăzute ne putem adăpa. Asta mi se pare trist: să nu ai parte de tot ceea ce ai putea să ai parte, să nu guşti tot ce poţi să guşti; iar pentru această penurie a lumii, poate că într-o mică măsură suntem responsabili şi noi, dintre cei puţini care se presupune că au înţeles cum e cu izvorul nesecat, dar nu ne-am sinchisit să ne adăpăm într-atât încât să le facem şi celorlalţi poftă sau să-i lăsăm hrăniţi prin noi…Poate. Nu ştiu sigur. Suntem mici, asta e sigur. Mici în iubire, acoperiţi de cuvinte mari.

Semnat,

Una dintre cei mici.