Telega. Seară. De fapt noapte de pe-acum. Mă pregătesc să intru în casă. Cam răcoare. Ciupește un pic. Deja toamnă. Sting lumina pe terasă, unde stătusem pînă atunci cu Flo pe răcoare de vorbă. Noaptea iese în evidență în toată splendoarea sa. Ridic privirea. Sud. Stele. Stele cît cuprinde. Aquila și steaua sa cea mai strălucitoare, Altair. Sus în vîrf deasupra capului, Lira și Vega cea luminoasă. Mai jos, la dreapta, Cignus și Deneb.

Cele trei: Aquila, Lira, Deneb, formează una din formațiunile cele mai spectaculoase ale cerului nordic: Triunghiul de Vară. Nu e propriu-zis o constelație, fiind compus din stelele strălucitoare din trei constelații distincte. Dar îți sare în ochi cu o forță cum doar Sirius sau Orion iarna mai reușesc.

Le privesc. Mă dau mai jos, spre colțul casei, să văd și stelele de la răsărit: Pegasus, Andromeda, Perseu, Cassiopeia. Lumina automată din colțul casei, de sus de sub acoperiș, se aprinde la apropierea trupului meu de zona ei de sensibilitate. Dintr-o dată, noaptea e mai puțin intensă, lumina becului îneacă lumina stelelor.

Aștept răbdător, nemișcat, să se închidă becul la fel de automat. Se închide. Stelele revin. Ochii mi se obișnuiesc din nou cu întunericul.

Stau nemișcat, cu gîtul strîmb, cu ochii pe cer. Privesc stelele și socotesc. Cîți ani sînt de cînd am învățat constelațiile, student fiind, cînd mi-era tîrșă să învăț din pocitania aia de manual de psihologie, să pregătesc examenul de intrare la sociologie? Cînd a fost asta? 1994? Parcă da. Aha. Mai e un pic și se împlinesc treizeci de ani de atunci, din vara aia cînd am învățat stelele, constelațiile, acele nume imposibil de frumoase: Deneb Altair Aldebaran Antares Bellatrix Rigel Betelgeuse.

Au trecut treizeci de ani. O seamă de ani pentru viața unui om. Un fleac pentru viața stelelor. Și peste treizeci de ani vor fi la fel. Și peste trei sute de ani. Peste trei mii de ani vor fi probabil mișcate un pic, din cauza precesiei Pămîntului. Dar stelele, dincolo de relativa lor poziție față de un Pămînt insignifiant, vor fi la fel de nemuritoare și reci, în viața lor de miliarde de ani. Un fleac. O clipă. Treizeci de ani.

Rotesc privirea și încerc să-mi închipui cum arăta curtea acum treizeci de ani. Copacul ăla nu era. Frasinii ăia erau mult mai mici. Casa nu era reparată. Acolo era un gard. Acolo era un grajd. Nu aveam fetele. Nu eram însurat. Eram tînăr și tembel.

Cum arăta Telega acum treizeci de ani? Cam la fel. Mici schimbări: niște magazine, niște case, un pod. În rest, cam aceeași atmosferă. Fizic cel puțin. În rîndul oamenilor, însă, s-au schimbat multe. Lumea îmbătrînită și fără de speranță. Urșii pe străzi. Lăstărișul deja pădurice care a început încet-încet să ia locul pășunilor și livezilor neîngrijite, neculese, necosite, nelucrate, nepăzite, părăginite, abandonate. Tineretul plecat și fără mari șanse de întoarcere.

S-a schimbat ceva? Nu știu. Nu prea. Poate. Habar n-am. Dar pe dinafară arată cam la fel. Doar a dispărut speranța.

Întorc capul: stele, copaci, casă. Îmi plimb încet privirea de la unele la altele. Cum ne închipuiam noi, atunci, la mijlocul anilor 90, că va fi lumea peste treizeci de ani? M-aș fi putut privi într-o imposibilă oglindă a viitorului, să mă văd pe cel de acum, în pragul la 50 de ani? Mai cinic, mai tîrșîit, mai gras, mai mic burghez, mai resemnat, mai sictirit, mai puțin naiv?

Cum credeam noi că vom fi în marginea bătrîneții? Vă spun eu. Nu credeam deloc. Nici cu gîndul nu gîndeam așa ceva. Eram tineri și tembeli și trăiam într-un viitor continuu, cum orice generație de tineri o face la vremea ei. Ne durea la bască de ce-o să fie cînd o să avem cincizeci de ani.

Hai să schimb întrebarea. Dar îmi păsa oare cumva cum va arăta Telega, România peste treizeci de ani?

Să zicem că da. Probabil da.

Dacă cineva mi-ar fi dat drumul atunci la un ecran al mașinii timpului, să-mi arate în 1994 cum arată lumea viitorului din 2021, știți ce m-ar fi surprins cel mai mult? Cît de mult seamănă România de acum cu cea din anii 90. Telega de acum cu cea din 1994.

Nu vorbesc de detalii. Sînt multe detalii schimbate. Cu cît e comunitatea mai mare, cu atît s-au schimbat mai multe: clădiri, oameni, instituții, tehnologie.

Vorbesc de discrepanța dintre ce ne închipuiam noi că va fi schimbarea și cum arată de fapt schimbarea. Nu mare lucru. Aproximativ aceeași textură a realității. Aceleași materiale. Aceleași mașini. Aceleași case și blocuri.

A buit Internetul și calculatorul peste noi. În rest, oalele cratițele sînt cam la fel. Gemul de prune vinete care fierbe acum pe foc în bucătărie se face cam la fel. Ciorba de burtă are cam același gust. La tembelizor sînt aproximativ aceleași cretinătăți de spălat creierul și de pierdut timpul. Oamenii se îmbracă aproximativ la fel. Gîndesc aproximativ la fel. Au aceleași speranțe temeri preocupări vise năzuințe.

Nu s-a schimbat mare lucru. Viitorul nostru nemaipomenit de miraculos e de fapt o realitate destul de prozaică și fundamental puțin schimbată față de anii 90. Sîntem ceva mai înstăriți. Slugărim la alți stăpîni. Ni s-a dat drumul să ne dăm cu avionul, să emigrăm și să ne scăldăm în Mediterana. Dar în rest?

În rest...

Cînd v-ați uitat ultima dată la blocuri? La cum arată acum față de cum arătau în anii 90? Cînd v-ați uitat ultima dată la stele? Nici ele nu arată cu nimic diferit de cum erau cînd eram noi tineri. Doar noi nu ne mai uităm la ele.

Oamenilor le e frică de viitor. Oamenilor le e frică de moarte. Oamenilor le e frică de necunoscut. Oamenilor le e frică de schimbare. Oamenilor le e frică de stagnare. Oamenilor le e frică de urși, de creșterea prețurilor, de talibani, de Clotilde și de Șoșoacă, de Vadim și de Iliescu, de Iohannis și de Dragnea, de chimicalele din mîncare și de vaccinuri, de taina horoscopului și de pisica neagră,

De cît de rece e pămîntul din mormînt și de ce-o să fie după.

Și atunci începem și țesem amăgiri. Cum o să fie viitorul? N-o să-l prindem să-l vedem. Atunci să ni-l închipuim. Ohoho. Ce cool o să fie. Și cît de impresionant. O să fie cu rachete și cu de-alea complicate, cum le zice, cu lasere și cu teleportări și cu mîncare la pilulă și cu telepatie și cu extratereștri și cu călătorii galactice.

Mă lași... Viitorul e la fel ca trecutul. Proiectăm în viitor frica de a nu se întîmpla nimic. Dar mai ales frica nu cumva să nu prindem toate transformările care credem că vor avea loc. O să murim și n-o să vedem nimic din ce se schimbă pe fața pămîntului: zgîrie nori, lift pînă la Lună, primele colonii spațiale, prima teleportare, primul ciborg, primul imperiu galactic.

Viitorul e prozaic. Viitorul e banal. Viitorul e deja aici. Și mie-mi dă gemul de prune vinete ușor în clocot. Îl mai lăsăm încă vreo două ore, să scadă ușor, la foc mic. Și pe urmă îl bagă Florentina și la cuptor, să-i dea un gust un pic altfel.

Oare pe Betelgeuse s-o fi făcînd gem de prune vinete?

PS: Presupun că v-ați fi așteptat ca în acest editorial să vă scriu ceva aprig, la modă, ceva fierbinte, ceva despre criza care continuă să se desfășoare sub ochii noștri uimiți scîrbiți amuzați îngrijorați enervați.

Parol mon cher. Nici o vorbă azi nici despre Cîțu, nici despre USR, nici despre Iohannis Dragnea Ciolacu Șoșoacă Simion Barna și restul balamucului.

Din cînd în cînd, mai e cazul să mai discutăm și despre lucrurile cu adevărat importante. Cînd v-ați uitat ultima dată la stele? Știați că stelele vor fi acolo și după ce veți muri voi? Mult după ce veți muri voi? Nu știați? Ba știați, doar că vă e frică să vă gîndiți la asta. Cînd v-ați gîndit ultima dată la moarte?

Între timp, scriind aceste rînduri, gemul de prune vinete a scăzut destul de mult, a început să se lipească pe fundul oalei. Florentina l-a scos, l-a pus în altceva și l-a băgat la cuptor. O să-l mai lăsăm încă o oră, să se coacă încet. Stelele afară nu se văd, căci e lumina aprinsă în cameră. Mă duc să mai scot sîmburii la niște prune, pentru tura de mîine dimineață.

Cînd v-a fost ultima dată frică de moarte?