Au trecut mai bine de cinci decenii de când etologul american John Calhoun a realizat experimentul Univers 25, însă poate cea mai problematică situație în prezent, la nivel global, este tendința demografică actuală. Populația ar putea să depășească 9, 6 miliarde de oameni până în anul 2050, lucru care ridică o serie de întrebări. Ne vom confrunta cu comunități mai numeroase scufundate în sărăcie sau miliardarii vor îngriji lumea? Cum va continua omenirea să prospere dacă populația va depăși numărul de locuri de muncă disponibile? Cum își va dezvolta un individ abilități interpersonale într-un astfel de context?

Câți oameni vor fi condamnați la mizerie, la degradare, la ignoranță, la a o lua de la început pentru a ajunge, în final, probabil la același rezultat? Creșterea populației este supusă unor limite, atât din punct de vedere fizic, cât și psihologic. Dacă nu reușim să analizăm situația obiectiv, nu cred că putem exclude ideea de a fi corectați de alte mecanisme.

Societatea nu a dispărut niciodată, precum pământul, deși datează dinaintea existenței umane. În unele perioade ale anului e verde, alteori galben, roșiatic, brun sau negru, în funcție de ceea ce a fost sau nu cultivat în el. Gânditorii au spus, când subiectul a fost dezbătut întâia oară în Grecia, că natura înseamnă însăși cunoașterea filosofiei. Ea reprezintă ceea ce nu se schimbă, cea din care nu putem modifica (totul), dar putem înțelege; este elementul inteligibil ultim al lumii. Societatea nu va dispărea fiindcă se află într-o continuă schimbare, însă suprapopularea ar putea să aibă efecte neplăcute asupra sa.

În perioada anilor 1968-1970, John Calhoun a realizat un studiu asupra unui grup de rozătoare captive într-o incintă de nouă metri pătrați, ce poartă denumirea Univers 25. Aici, mai multe perechi de șoareci au format o comunitate, ajungând în cele din urmă la un număr de 2.200 de exemplare. Rozătoarele și-au stabilit ordini sociale, creând facțiuni interioare, precum și exterioare, iar, într-un final, împerecherea a încetat. În timp, rata natalității din Universul 25 a scăzut la o treime față de cea raportată inițial. Studiul lui Calhoun confirmă o ipoteză sumbră, anume că suprapopularea va avea efecte de separare, de distribuire rigidă a funcțiilor sociale, fapt care va conduce ulterior la dispariția acestora.

Dezechilibrele sociale remarcate de etolog au fost semnificative. Pe măsură ce creșterea populației a încetat, rata mortalității a crescut inevitabil. Calhoun arată cum populația de rozătoare s-a subdivizat în grupuri mici. Șoarecii se împerecheau și se înmulțeau până la atingerea unui nivel de supraaglomerare. Ulterior, dezvoltau comportamente ostile sau pasive și antisociale. Diferențele de comportament între masculii cu statut superior și inferior au devenit mai pronunțate: femelele se îndepărtau de cei din urmă, iar aceștia ajungeau să mănânce și să doarmă singuri, uneori luptându-se între ei. Pe de altă parte, șoarecii mai impunători au devenit agresivi, implicându-se în acte de violență fără un motiv concret. Aceștia au început să hoinărească și să violeze alți șoareci, indiferent de sex. Masculii de mijloc, nici superiori, dar nici inferiori, au ajuns victime ale violențelor. Femelele au adoptat și ele un comportament agresiv, de cele mai multe ori actele de acest fel luând forma atacurilor asupra puilor. Altele își lăsau urmașii singuri, fără să-i mai îngrijească, însușindu-și un caracter pasiv față de destrămarea rolurilor sociale.

De subliniat este că generațiile tinere de rozătoare nu au fost deloc expuse unor relații normale și sănătoase, crescând în mijlocul violenței, ostilității și lipsei de împerechere. În legătură cu acestea, etologul John Calhoun a remarcat că și-au petrecut orele mâncând, bând și îngrijindu-se singure. Pe de o parte, erau scutite de violență și de conflictele din zonele aglomerate, însă nu aduceau nicio contribuție socială. Generațiile în cauză au trecut prin două etape: „prima moarte” și „a doua moarte”. Întâia fază se referă la viața lipsită de griji pe care o duceau rozătoarele ajunse la maturitate, în timp ce a doua etapă face referire la sfârșitul vieții și dispariția Universului 25.

Prăbușirea remarcată în studiu ar putea reprezenta o metaforă a traiectoriei rasei umane. Tulburările de comportament ale rozătoarelor studiate de Calhoun s-au reflectat în societatea anilor 1960 și 1970, în Războiul Rece, Revoluția Culturală din China, precum și ulterior, în revolte rasiale, asasinate politice, iar legătura dintre aceste evenimente și expansiunea urbană nu au fost niciodată atât de proeminente.

Paradoxul unui glob suprapopulat stă în faptul că a-ți trăi viața se rezumă la îndeplinirea celor mai elementare nevoi fiziologice, anume hrana și odihna. Calhoun a precizat în studiul său că omul, o specie mult mai sofisticată decât rozătoarele, are înțelepciunea necesară pentru a lupta împotriva acestor efecte, cu ajutorul științei, tehnologiei, medicinei etc. Astfel, eventuale dezastre pot să fie evitate, dar ce moment va fi definitoriu în acest sens? „Oamenii acționează doar atunci când simt că nevoile lor fundamentale sunt amenințate”, a spus psihologul american Abraham Maslow.

O analiză din anul 1972 cu privire la prăbușirea civilizației umane în anii 2040 pare că se va împlini sub ochii noștri. O echipă de cercetători de la MIT a arătat cum resursele naturale vor ajunge, pe parcursul timpului, să fie foarte limitate astfel încât creșterea economică va deveni imposibilă. Drept consecință, bunăstarea va atinge și ea niveluri scăzute considerabil. Condițiile de trai vor fi drastice, alături de populația mondială, disponibilitatea alimentelor, dar și a resurselor umane. Punând în balanță aceste aspecte, oare vom ajunge să fim, în esență, suflete moarte sau vii? Sau poate doar indivizi înregistrați în niște documente?

Îmi amintesc de filmul „L’Avventura” al lui Michelangelo Antonioni, considerat reversul lui „La Dolce Vita” al lui Federico Fellini. Amândoi regizorii și-au înfățișat personajele într-o căutare zădarnică a plăcerii senzuale, însă în ambele cazuri, filmele se încheie într-o notă care evidențiază goliciunea sufletului. Personajele lui Fellini erau, cel puțin, pline de speranță în călătoriile lor disperate, pe când cele ale lui Antonioni caută doar evenimente care să le rupă din plictiseala existenței. Povestea prezentată de Antonioni este departe de a fi una de dragoste. Nu se ridică nici măcar întrebarea dacă personajele ar putea să fie îndrăgostite, să iubească, să fie iubite.

Cum va arăta, în viitor, o societate suprapopulată, care lasă în urmă generații ce trăiesc pentru a mânca și a bea, fără vreun alt scop? Tabloul viitorului parcă are nuanțele unei aventuri fără nicio concluzie, o căutare fără sfârșit, o dispariție fără nicio soluție. Atitudinea tatălui Annei este cel puțin demnă de atenție - părintele pare nemulțumit că este solicitat să intervină într-o situație atât de nesemnificativă precum dispariția unui copil. Vom avea, ca în „L’Avventura”, o existență atât de ireală și relații atât de fragile încât abia dacă se va putea spune despre noi că existăm. Vom avea roluri, însă fără a fi implicați în poveste.

„L'Avventura” este simbolul perfect al deșertului moral. M-am întrebat des care este motivul pentru care nu mai avem astfel de filme. Poate pentru că nu ne mai punem același tip de întrebări. Poate că am înlocuit, mai devreme decât am fi crezut, scopul vieții cu alegerea unui stil de trai.