Forțele aeriene rusești continuă să fie lansate, deoarece distanța lor depășește adversarii mai mici, fiind puțin probabil ca aceștia să utilizeze rachete ARH. Așa cum a fost remarcat și în Siria, atunci când pericolul aerian este egal sau aproape egal, R-27 se va da la o parte în favoarea R-77.

Când Su-27 „Flanker” și MiG-29 „Fulcrum” au apărut în anii 1980, cele două au reprezentat un salt semnificativ în tehnologie, în comparație cu avioanele sovietice anterioare.

Un design longeviv

Într-adevăr, atât racheta aer-aer cu rază scurtă de acțiune R-73, cât și racheta aer-aer cu rază medie de acțiune R-27, au fost lansate pentru prima dată pe acele aeronave. Designul R-27 s-a dovedit a fi deosebit de adaptabil și rezistent în cazul unei înlocuiri cu modele noi.

O altă decizie interesantă a fost selectarea suprafețelor de control pentru centrul rachetei. Acest lucru nu a fost necontestat. Unii designeri doreau o schemă similară cu racheta R-23, unde suprafețele de control erau montate pe coada rachetei, deoarece oferea o rezistență mai mică în cazul unor unghiuri de atac reduse. Cu toate acestea, necesitatea ca racheta să fie modulară a avut prioritate, iar designul propus a fost respins, deoarece montarea suprafețelor de control pe spate ar fi compromis modularitatea sistemului de propulsie.

În același timp, racheta K-27B destinată inițial pentru Su-27 și-a schimbat denumirea în K-27E, E indicând că urma să aibă mai multă energie. A avut un ciclu de dezvoltare mai amplu față de racheta K-27, datorită reproiectării sistemului radar Su-27 pentru a-l îmbunătăți și a-l face mai competitiv.

Supremația aeriană

Problema principală a R-27 este că ciclul de dezvoltare a permis rachetelor americane să o depășească. Proiectată inițial în anii 1970, racheta a intrat în funcțiune abia în 1987. Până la acel moment, inginerii americani adăugaseră treptat actualizări rachetei AIM-7, care a fost adoptat și în 1987.

În timpul ciclului de dezvoltare al R-27, s-a realizat că acționarea radar pe care se bazau aceste rachete putea fi învechită. S-au făcut studii privind crearea unei versiuni active de radare (ARH) a rachetei. Rachetele ARH au un radar mai mic, care permite rachetei să auto-lumineze ținta în loc să se bazeze pe o aeronavă externă.

Compromiterea suprafețelor de control a contribuit la decizia de a nu dezvolta în continuare racheta. Racheta ARH, menită să înarmeze Forțele Aeriene Sovietice, R-77, avea  aripi în spatele rachetei pentru o manevrabilitate mai bună. Deoarece R-27 nu va atinge niciodată nivelul de performanță aerodinamică al R-77, probabil s-a stabilit că va fi o risipă să confere rachetei capacitatea ARH.

În multe feluri, R-27ER poate fi văzut ca ultima încercare. A fost concepută pentru a fi una dintre cele mai avansate rachete de acest tip, cu capacitate de corecție pe distanțe lungi, însă până când a intrat în funcțiune, tipul acesta de rachetă s-a învechit. America a lansat prima sa rachetă ARH în 1991, la doar un an după intrarea în funcțiune a R-27ER, conform celor de la nationalinterest.org.