Atunci în decembrie, după fatidicul 17, am încercat să scriu. Nu am reușit, pur și simplu cuvintele nu se lăsau așezate pe pagină. Șuvoaie de explicații raționale ce puteau fi puse pe hârtie într-un mod coerent îmi pulsau în cap și, totuși, degetele se blocau deasupra tastaturii. Furia și revolta produseseră acest efect: eram blocată.

A venit apoi mult așteptatul eveniment al motivării. Nu a venit așa ușor cum am fi crezut citind Codul de procedură penală. Măsura din cod s-a triplat și tot creștea. Probabil fiind percepută prin niște lentile monstruoase, aceleași cu „ajutorul” cărora am aflat, prin hotărâre, că albul nu e alb, e negru. Și că 1 + 1 nu fac 2, ci fac atât cât vrea completul.

Dar și că profesia noastră nu valorează nici cât o ceapă degerată.

Când am început să citesc hotărârea, primul impuls a fost să închid documentul.

Ajunsesem la paragrafele care explicau de ce patru hotărâri judecătorești care confirmau drepturile pentru care eu, colega lui Robert, alături de el și de mulți alți colegi, am făcut demersuri, nu pot fi luate în considerare, fiind nerelevante. M-am oprit, am citit din nou, am înțeles ce înțelesesem și prima oară și m-am gândit că nu are rost să avansez.

Dacă autoritatea de lucru judecat, concept fundamental al dreptului, cheie de boltă a siguranței circuitului civil, care face ca dezlegarea dată unei pricini de o instanță printr-o hotărâre irevocabilă sau definitivă (în funcție de codul de procedură civilă aplicabil) să reprezinte adevărul absolut, este considerată „nerelevantă”, mi-a fost clar că tocmai am pătruns într-un teritoriu ce nu aparține dreptului, ci beznei. Mi-am adunat curajul pentru ce urma și am continuat să citesc. Iar drumul prin beznă aproape m-a orbit.

Una dintre „faptele” care au condus la concluzia săvârșirii infracțiunii de complicitate la constituirea de grup infracțional o reprezintă, conform hotărârii din 17 decembrie, demersurile efectuate de Robert pentru punerea în posesie a bunului Snagov, premisele avute în vedere fiind că Prințul Paul nu ar fi avut calitatea de persoană îndreptățită, iar avocatul ar fi știut acest lucru.

Aici mă retrag și rectific: a fost un automatism, nu sunt premise, pentru că nu vorbim despre un raționament.

Discutăm doar despre piesele unui colaj al groazei. Citez: „[a]stfel, în cazul Pădurii Snagov, inculpatul Roşu Robert Mihăiță a intervenit doar în faza punerii în posesie, după ce funcţionarii publici dispuseseră, cu încălcarea legii, retrocedarea către inculpatul Al României Paul a suprafeței de 46,78 ha teren forestier.

Inculpatul Roşu Robert Mihăiță cunoştea că inculpatul Al României Paul Philippe nu este îndreptățit la restituirea acestui teren […]”. - subl. ns. - (fila 359, paragrafele 5 și 6); Iau busola dreptului (altă inerție, în condițiile în care motivarea de mai sus ne spune că trebuia să o arunc la gunoi) și văd direcția indicată:

a) demersurile de punere în posesie s-au făcut în baza a două hotărâri judecătorești (sentințele civile nr. 1872/2003 și nr. 1496/2005 ale Judecătoriei Buftea). Prima dintre aceste hotărâri a devenit irevocabilă în anul 2003, iar a doua a dobândit caracter definitiv în 2006, adică anterior implicării societății de avocatură în acest proiect. Cea de-a doua hotărâre a devenit irevocabilă în ianuarie 2007;

b) sentința civilă nr. 1872/2003 stabilise că Prințul Paul are calitatea de persoană îndreptățită la restituire, iar sentința nr. 1496/2005 respinsese acțiunea în anulare privind hotărârea Comisiei Județene Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate din 2004, care aprobase înscrierea acestuia în anexa 53, ca titular al suprafeței relevante de teren;

c) ambele hotărâri, având autoritate de lucru judecat la data demersurilor, exprimă un adevăr imuabil.

Pare o situație seducător de simplă pentru orice avocat. Dosarele s-au tranșat, justiția și-a spus cuvântul, iar adevărul a fost deja stabilit (în mod definitiv). Este o chestiune de timp până când se va materializa rezultatul acestor dosare, prin punerea în posesie în legătură cu bunul.

Chiar ați crezut în mirajul dreptului? Ei bine, ați greșit!

Iată interpretarea „corectă” a situației: „[o]r, niciuna dintre cele două comisii nu a fost parte în procesul civil soluţionat prin sentinţa civilă nr.1872/2003 a Judecătoriei Buftea, iar Comisia locală Snagov - nici în cea de-a doua cauză civilă, soluţionată prin sentinţa civilă nr.1496/2005 a aceleiaşi instanţe şi, prin urmare, nu erau dispensate de îndeplinirea obligaţiei care le revenea […].” (subl.ns.), iar „inculpatul Al României Paul Philippe nu a făcut dovada dreptului de proprietate a presupusului său autor” – subl. ns.- (fila 323, paragrafele 2 și 1).

Fără a intra în toate cotloanele acestei anticamere a sfârșitului dreptului, tragem câteva concluzii, utile pe post de avertisment tuturor avocaților naivi, care au crezut în autoritatea de lucru judecat.

1. O hotărâre judecătorească irevocabilă nu este obligatorie pentru stat, chiar dacă a fost pronunțată împotriva statului. De ce? Va striga un avocat de modă veche, care nu se dă bătut. Pentru că așa scrie mai sus, altă explicație nu îți pot da (am tot căutat, crede-mă).

2. O autoritate a statului trebuie să reverifice situația juridică stabilită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Cum așa? S-ar putea cutremura un alt inocent al dreptului. Și atunci ce mai înseamnă adevăr? Ne lămurește motivarea: „[î]n privinţa sentinţelor civile nr.1872/2003 şi nr.1496/2005 pronunţate de Judecătoria Buftea, […] Înalta Curte reţine că, ceea ce li se impută acestora, este, în esenţă, încălcarea, în calitate de către membri ai Comisiei locale şi a celei judeţene de fond funciar, a obligaţiei prevăzută explicit în art.6 alin.1 din Legea nr.1/2000, de a verifica în mod riguros existenţa actelor doveditoare, precum şi pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenţa acestora, cu ocazia soluţionării cererilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere.” - subl. ns. - (fila 322, paragraful 7).

Astfel, hotărârea din 17 decembrie rescrie cu larghețe noul concept de autoritate de lucru judecat, unul flexibil și volatil, o fata morgana (ba apare, ba dispare și, indiferent cum o dai, e clar un lucru: nu ajungi niciodată să beneficiezi de efectele sale).

3. Autoritatea statului este liberă să ajungă la o concluzie opusă celei rezultând din hotărârea judecătorească irevocabilă. Dar de ce s-a mai purtat un proces? Se va zvârcoli un alt decrepit al dreptului. Nu știu, mă tot întreb.

4. Dacă te-ai încrezut în autoritatea de lucru judecat, iar un procuror este de părere că hotărârea judecătorească irevocabilă nu a ajuns la concluzia corectă, atunci cu regret te anunț că vei merge la închisoare. Ce mostră de umor negru este asta? Se va auzi din nou glasul avocatului desuet. Și cum putem preveni așa ceva, ai vreun sfat? Va îngăima clientul, potențial cumpărător al unui imobil cu privire la care vânzătorul a obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă, care îi consfințea dreptul de proprietate.

Stau și mă gândesc ce să-i răspund. Nu este prima oară, m-am tot gândit la asta din 2015 încoace.

Și eu am făcut ce-a făcut Robert. Și eu am crezut în acele hotărâri judecătorești. Da, exact în aceleași. Și eu, exact ca și el, am redactat, semnat și trimis o notificare de punere în posesie, bazându-mă pe adevărul exprimat de aceste hotărâri (știu că mă repet, însă mă lovește nostalgia de câte ori vine vorba despre autoritate de lucru judecat). Adică exact ceea ce s-a reținut în sarcina lui ca fiind o infracțiune.

Doar pentru cei care nu sunt încă dezmeticiți, adaug: deși cutremurătoarea mea „faptă” de a face demersuri era reflectată de actele din dosarul penal, dar și de propria declarație ca martor, nu s-a sesizat nimeni vreodată că aș fi comis vreo infracțiune.

Date fiind noile „dezlegări” pe care ni le oferă hotărârea din 17 decembrie, îmi fac curaj și sar înapoi în timp, încercând să înțeleg ce putem face pentru a nu ajunge la închisoare pe motiv că am crezut în irevocabilitatea unor hotărâri judecătorești irevocabile.

O luăm pas cu pas, metodic, să nu ratăm ceva. Avem în față hotărârea judecătorească care zice ca X are dreptul la bunul Y. Verific: da, are ștampilă, este irevocabilă. Dacă mă iau după ce am învățat la scoală, aș face din nou ce am făcut: o notificare de punere în posesie (mare atenție și la acest subiect, voi reveni, există un cod nescris al cuprinsului unei notificări, iar încălcarea lui, de asemenea, te poate propulsa direct după gratii). Cum facem, totuși, să nu fim condamnați pentru constituire de grup infracțional? Este clar că există măsuri de prevenție.

Trebuia să studiem toate actele dosarelor civile, să ne punem în locul completelor de judecată și să vedem dacă considerăm soluțiile corecte? Sau puteam suna la 112? Ne puteau ajuta poliția sau pompierii? Ori poate există o instituție desprinsă din Palatul viselor lui Kadare, care măsoară și cântărește hotărârile judecătorești, stabilind care sunt (citez) „verosimile”? Asta trebuie să fie. Îngustă minte am uneori.

Deci, dragi confrați, acum totul este limpede ca lumina zilei: statul a înfăptuit justiția, apoi tot statul a decis că hotărârile judecătorești nu au, de fapt, nicio valoare (până când nu le validează autoritatea aceea omniscientă care, atenție, se ocupă și cu a bate cuie în destinele oamenilor neatenți, care nu au știut despre competențele sale). Nimic nou, vă rog să nu vă mai mirați atâta, până la urmă și Cronos își înghițea copiii, așa și cu statul nostru de drept care, prin „justiția” înfăptuită pe 17 decembrie, a înghițit hotărârile produse anterior tot de justiție.

Am rezolvat viitorul, rămâne acum să ne ocupăm și de trecut. Știu că sunteți bântuiți de zeci, sute de hotărâri irevocabile, în baza cărora ați făcut demersuri materializate prin prestarea de servicii avocațiale. Și eu sunt în aceeași situație. Nu vă rămâne decât ca, după ce le spuneți copiilor povestea de noapte bună, să adăugați o scurtă rugăciune în speranța că a doua zi veți fi tot acolo și veți putea spune o nouă poveste. Robert a avut ghinion. El nu mai poate face asta.

Hotărârile judecătorești nu au fost considerate „verosimile”, iar el nu și-a dat seama că nu erau: „[n]u este de omis faptul că, în justificarea calităţii sale de persoană îndreptăţită, inculpatul Al României Paul a invocat, ca precedent judiciar, chiar sentinţa civilă nr.1872/2003 a Judecătoriei Buftea, care a fost utilizată pentru a obţine restituirea unei părţi din Pădurea Snagov, deşi atât acest inculpat, cât şi inculpatul Roşu cunoşteau caracterul nelegal al acestei restituiri, în condiţiile în care pădurea în cauză nu a aparţinut niciodată regelui Carol al-II-lea.” - subl. ns. - (fila 589, paragraful 3).

Altă „faptă” care a condus la concluzia săvârșirii infracțiunii de complicitate la constituirea de grup infracțional o reprezintă, conform deciziei din 17 decembrie, demersurile efectuate de Robert pentru restituirea Fermei Băneasa.

Intervenția lui a constat în prestarea unor servicii de asistență juridică, materializate prin acte de tipul: redactare notificare, reprezentare în fața instituției care, în urma unei pledoarii convingătoare (conform rechizitoriului) a decis, în final, restituirea unei suprafețe de teren din Fermă. Dacă omul era mai puțin elocvent, atunci poate avea șansa ca activitatea sa să fi ieșit din sfera ilicitului penal.

Ulterior finalizării acestui demers, mai precis în anul 2013, Tribunalul București pronunță o hotărâre prin care obligă autoritatea competentă la acordarea de măsuri reparatorii în legătură cu suprafața pentru care nu se dispusese restituirea în natură (deoarece era ocupată de construcții). Pentru a ajunge la această concluzie, instanța reține (prin sentința civilă nr. 2146/2013, definitivă) că Prințul Paul era subiect îndreptățit la restituire, iar bunului îi erau aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, concluzii aplicabile pentru întreaga suprafață solicitată. Cu alte cuvinte, apare din nou în scenă acest martor nepoftit, autoritatea de lucru judecat, fiind tranșate două elemente cheie, cu consecința că, din acel moment nu mai puteau fi reanalizate.

Ajunși în acest punct al acestei neverosimile povestiri, apare întrebarea: și atunci, cum a fost posibil?

Iată cum:

Prințesei noastre în zdrențe (care cândva strălucea pe firmamentul sistemului juridic, ca paznic al stabilității circuitului juridic) i se spune cu dispreț că, în noua piesă, nu va mai juca niciun rol: „[î]n realitate, dincolo de împrejurarea că a fost pronunţată după circa 5 ani de la decizia sus-menţionată, aşa cum se poate observa din conţinutul său, sentinţa civilă invocată nu a cenzurat legalitatea deciziei nr.30 din 26.09.2008 […]. Cu alte cuvinte, instanţa civilă şi-a întemeiat hotărârea pe conduita adoptată anterior de institut […].” - subl. ns. - (fila 323, paragraful 5). Pur și simplu e prea veche și, oricum, nu a făcut o analiză completă. Sau, mai simplu spus, nici asta nu e bună.

Caruselul groazei nu se oprește, însă, aici.

Un melanj de activități avocațiale (spre exemplu, conținutul unei notificări) și lucruri obișnuite (de tipul corespondenței prin care se indică rezultatul pozitiv al unei proceduri), descrise în tușe groase și rău-voitoare, „parfumate” cu un „iz de dubios”, totul prezentat într-o cadență nebună, compune un scenariu pur și simplu de neconceput. Ați auzit de femei condamnate de inchiziție pentru că aveau o pisică și, deci, erau vrăjitoare? Ei bine, subiectul este de actualitate pentru că, și în România anului 2020, poți ajunge la închisoare fiindcă ai trimis o notificare „prea dură”.

Să le luăm pe rând.

Credeai că o notificare prin care urmărești apărarea unui drept trebuie să fie convingătoare? Nu, nu, nu. Retrage-te. Ești un vestigiu al avocaturii. Uite cum stau lucrurile: „[î]n paralel, pentru a pune presiune pe organul de conducere al institutului, inculpatul Roşu Robert Mihăiță a recurs la transmiterea unor notificări cu caracter ultimativ, similare cu cele menţionate anterior, în care a făcut referire la posibilele consecinţe, inclusiv de natură penală, pe care membrii Consiliului de Administraţie urmau să le suporte în cazul în care nu ar fi dat curs solicitării de restituire.” - subl. ns. - (fila 362, paragraful 1). Se impune, deci, implementarea unui ghid pentru evitarea situațiilor neplăcute, de tipul 5 ani de închisoare: notificările trebuie să aibă un ton blând, rugător, să specifice că adresantul este dispus să aștepte la infinit până când statul îi va recunoaște drepturile. Ideal ar fi să nici nu aibă un obiect clar, pentru a nu irita prin amploarea solicitării.

Ți-ai exprimat vreodată public mulțumirea pentru că un demers avocațial a avut succes (spre exemplu, că ai finalizat demersurile de punere în posesie pentru un bun, în legătură cu care s-au pronunțat două hotărâri irevocabile)? Hm. Nu e bine deloc. Este clar că ai săvârșit o infracțiune, altfel nu ai fi fost atât de încântat. Astfel, este unanim admis că infracțiunile săvârșite în exercitarea profesiei stârnesc o adevărată frenezie, în comparație cu rezultatele activității licite, care generează un entuziasm moderat.

S-a zidit chiar aici: „[…] chiar dacă nu a săvârşit o infracţiune distinctă, inculpatul Roşu Robert Mihăiță a acţionat în beneficiul celorlalţi membri ai grupării infracţionale, reuşind intrarea în posesie şi emiterea titlurilor de proprietate. Acest fapt şi-a găsit recunoaştere ulterioară, […] cum este corespondenţa […] s-a menţionat că “avocaţii Reciplia au reuşit importante succese, precum obţinerea titlului de proprietate în legătură cu (…) 46,7 ha în Pădurea Snagov (Fundul Sacului)”, în condiţiile în care “toate demersurile HRH Prince Paul Philippe of Romania din anul 1990 şi până la data semnării Contractului Principal (n.n.- contractul de cesiune din 1.11.2006) au fost sortite în totalitate eşecului, iar avocaţii Dvs nu au reuşit niciun succes.” – subl. ns.- (fila 184, vol.30 d.u.p.).” (fila 361, paragrafele 1, 2).

Te-ai simți ofensat dacă cineva te-ar amenința cu o plângere penală? Gândește-te bine ce spui. Da, ai considera că cel din fața ta încearcă să te șantajeze și ți-ai manifesta dezacordul față de asemenea practici? Complet greșit. În fața unei asemenea poziții, trebuie să te arăți vesel și încrezător în justiție (care triumfă, dovadă fiind chiar hotărârea din 17 decembrie), în caz contrar fiind evident că ai săvârșit o infracțiune.

Este limpede că, dacă nu erai apăsat de faptele ilicite săvârșite, nu ai fi fost deranjat.

Ne-o spune tot hotărârea din 17 decembrie, pe căi neocolite: „[p]otrivit martorului, după ce au revenit în încăperea în care se desfăşurau discuţiile, inculpatul Roşu “le-a spus celorlalţi cu uimire, supărare şi chiar afectare personală că prinţul Paul vrea să facă plângere penală. […] Or, dacă ar fi fost convinşi că toate demersurile întreprinse până la acel moment […] ar fi fost unele licite, membrii grupului infracţional organizat nu ar fi avut motive de îngrijorare […]. ” - subl. ns. - (fila 367, paragrafele 2, 5).

Nu pot să închei această cavalcadă în universul anormalității fără să amintesc cum s-au evaporat reglementările care guvernează profesia printre rândurile hotărârii din 17 decembrie, care clădesc un nou sistem. Miliția avocaturii ne spune simplu că lumea, așa cum o știam noi, nu mai există.

Noul postulat al avocaturii este că se refuză mandatele dacă nu există sută la sută șanse de câștig.

Dacă avocatul a identificat norme legale care pot fi interpretate împotriva interesului clientului și totuși a acționat pentru apărarea drepturilor acestuia din urmă, atunci se face vinovat de săvârșirea unei infracțiuni. În acest context, și riscurile pe care le-ai sesizat cu onestitate clientului, astfel încât acesta să ia decizia potrivită ca urmare a estimării situației făcute de avocat, sunt, la rândul lor, arme îndreptate către acesta din urmă.

Ulterior, vor fi o dovadă convingătoare că ai săvârșit altă infracțiune. Ce altă explicație se poate găsi pe lume pentru o succesiune de tipul risc sesizat clientului – decizia clientului de a iniția demersul decât că demersul urma să se concretizeze într-o acțiune?

Nu există alta, ne învață cu răbdare hotărârea din 17 decembrie: „[a]stfel, în email-ul pe care l-a adresat avocaţilor din cadrul S.C.A.TZA în vederea efectuării raportului de due diligence, inculpatul Roşu Robert Mihăiță a menţionat explicit: “Nu avem în mod evident destule documente. Intuiesc că LDDR (n.n- Legal Due Diligence Reciplia) va fi  plin de rezerve.”. […] Cu toate acestea, contractul a fost încheiat, riscurile enumerate urmând a fi surmontate prin activităţile desfăşurate ulterior de membrii grupului.” - subl. ns. - (fila 352, paragrafele 4, 5);

În plus, efectuarea unui act ce ține de exercițiul elementar al profesiei (redactarea și transmiterea unei notificări) este o dovadă incontestabilă a săvârșirii unei infracțiuni pentru că avocatul știa că partea nu ar fi îndreptățită la restituire: „[î]n aceste condiţii, deşi cunoştea situaţia reală a Pădurii Snagov, în perioada aprilie-iulie 2007 inculpatul Roşu Robert Mihăiță […] a transmis […] mai multe notificări pentru punerea în posesie a celui din urmă inculpat cu suprafaţa de 10 ha teren forestier, dar şi pentru emiterea unei noi hotărâri de validare a dreptului de proprietate pentru diferenţa de 36,78 ha.” – subl. ns.- (fila 360, paragraful 3).

Dincolo de faptul că paragraful întărește concluzia de mai sus (aviz aventurierilor dreptului, care cred că menirea avocatului este să-i apere și pe cei care au 1%  dreptate), te șochează, din nou, ușurința cu care aceste concluzii apocaliptice ignoră autoritatea de lucru judecat. De unde știa asta? Știa ce spuneau sentințele civile ale Judecătoriei Buftea, adică 1872/26.06.2003 (irevocabilă): „constată că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de retrocedarea suprafeței de 10 ha pădure, situată în comuna Snagov, Fundul sacului” și nr.1496/2005 (irevocabilă).

Cum rămâne atunci cu autoritatea de lucru judecat?

Simplu ca bună-ziua. Iese din scena acestei lumi (cea mai frumoasă dintre toate lumile posibile, cum spunea cineva, cuprins și de iluzia conform căreia lumea modernă a construit stavile trainice împotriva ororilor de tot felul). Nu a luat niciun punct în confruntarea cu alte probe strivitoare, pe baza cărora avocatul ar fi trebuit să știe la data efectuării demersurilor că hotărârile irevocabile sunt greșite.

Iar în acest punct al monstruoasei țesături ajuridice (fila 359, ultimul paragraf și fila 360, primul paragraf) aflăm că trebuie să îți ghidezi opiniile în funcție de: părerea unui alt avocat, opinia unui terț față de dosar și, respectiv, după o hârtie numită pompos Deciziunea din 1941 (act nesemnat, al cărui original nu a fost depistat și care nu se află în evidențele Înaltei Curți de Casație și Justiție). Cum vom reuși să ne exercităm în continuare profesia în aceste condiții, dificil de spus. Probabil că, de câte ori ne exprimăm părerile (adică de zeci de ori pe zi), va trebui să facem un soi de referendum în lumea avocaturii. Dacă cumva cineva are o altă părere?

În fine, scenele la care nu ai fost de față sunt tot un bilet către pușcărie pentru că a fost clientul tău, iar tu și clientul formați un tot indestructibil.

Ți se întâmplă să nu te regăsești în aceeași încăpere cu clientul tău? Nici asta nu e bine. Trebuie să îl supraveghezi permanent ca să te asiguri de conduita sa. Ideea esențială este că răspunzi și pentru el, ești un garant al onestității lui, al conformării lui cu normele legale.

Cumpără-ți deci un RMN moral și instalează-l la ușă. Nu există? Inventează-l. Nu poți? Nu mai profesa. Reglementările internaționale (inclusiv Principiile de Bază ale Națiunilor Unite privind rolul avocatului ) care spun că un avocat nu poate fi identificat cu clientul sunt demodate: „[c]hiar dacă inculpatul Roşu Robert Mihăiță nu a participat la această întâlnire, conduita sa a fost cea care i-a alertat pe ceilalţi inculpaţi, care au apreciat că riscurile unei investigaţii oficiale, ca urmare a plângerii penale cu care au fost ameninţaţi, sunt suficient de mari pentru a impune ieşirea din anonimat a liderului […].”- subl. ns. - (fila 368, paragraful 9).

Se pot scrie mii de pagini pe marginea sutelor de pagini amețitoare ale hotărârii din 17 decembrie. Voi încheia, fiindcă simți că te zidește într-o lume a răului. Sper doar că vom reuși să ieșim de aici odată cu căile extraordinare de atac.