Se chinuia să-și scarpine spatele ghebos cu restul de mână pe care unii îl numeau ciot, dar nu reușea în ruptul capului.

O jumătate de falangă îl împiedica să atingă vertebrele unei coloane aflate într-o armonie fără seamăn cu restul trupului său diform, pentru că forța invizibilă care uneltise la aducerea lui pe lume lucrase asiduu la crearea unei ciudățenii fără seamăn.

-Două capete îți mai lipseau ca să te amintească Herodot în Istoriile lui, glumea Timotei, singurul om căruia îi permitea să-i comenteze înfățișarea.

-Scarpină-mă, te rog , pe spate, până nu îmi crește o mână în plus, i-a strigat Nicolai, imun la răutățile lui Timotei.

-La banii tăi, mi-ș fi angajat un scărpinător cu normă întreagă, zău așa. Îmi vine să plantez tufișuri prin toată casa, poate așa îți e mai ușor să-ți domolești mâncărimile astea agasante.

Nicolai avea fruntea scăldată într-o sudoare cu miros înțepător, de amoniac, ce se prelingea pe resturile de barbă făcându-le să pară licheni victorioși pe o stepă aridă.

-Mănânci prea multă carne, puți ca un cal de curse, îl chinuia Timotei, în timp ce îi scrijelea spatele cu unghiile.

-Ce treabă are carnea cu transpirația ?

-Are toată treaba. Emani un miros de amoniac, iar cauza este alimentația bazată preponderent pe proteină animală.

-Și ce propui, să trec pe frunze? Eventual le asortez cu crengile mele, crescute în locul unde trebuia să am mâini. Doamne, ce n-aș da pentru o mână normală !

-Devenim patetici, dragule, hai să schimbăm subiectul, i-a propus Timotei. Avem probleme mai serioase decât handicapul tău. Toată săptămâna am răscolit satele și nu am reușit să-i găsesc dezaxatului de Ștefănuț un ciung cu părul lung și ochi albastri. Am dat numai peste țigani.În momentul ăsta am senzația că i-aș găsi mai repede un minotaur și îți mărturisesc, dragul meu, că m-am cam săturat de nebunul ăsta infect. Mai știi  ce i-a făcut anul trecut fetei cu bot de iepure ? Din cauza lui era să fim prinși.

-Și ce propui ? Să renunțăm la el ?

-Cred că cea mai potrivită pedeapsă pentru acest monstru ar fi să-l ciuntim să să-l oferim drept marfă unui client gerontofil.

-Eu ți-aș propune, Timotei, să-i pupi tălpile lui Dumnezeu pentru că te-a zămislit întreg și să lași afacerile în seama mea. În definitiv, am făcut o avere exploatând slăbiciunile bolnăvicoase ale acestor dezaxați, cum îi numești tu.

E timpul, dragi cititori, să ridicăm ceața uimirii de pe povestea noastră începută cam abrupt, ca să-i puteți pricepe tâlcul până nu ne ajunge sfârșitul.

Nicolai se născuse dintr-o împreunare incestuoasă care l-a mâniat pe Dumnezeu nespus, însă răzbunarea căzuse pe biata făptură zămislită fără vină, transformându-l într-o arătare care, în alte vremuri, ar fi căpătat proporții mitologice.

Maică-sa îl vânduse unui circ când copilul să încăpățânase să trăiască, iar cumpărătorii îl puseseră cap de afiș, alături de femeia cu barbă și de poneiul cu cap de porc.

Nicolai intrase în arenă de la vârsta de trei ani, legat de spatele unei gorile care îl plimba printre spectatori ca să adune mărunțiș, batjocură și râsete.

-Are o cocoașă în frunte ! se minunau oamenii.

-Are doar două degete!

-Priviți mini monstrul!

Băiatul trăia cu animalele circului, închis într-o cușcă și abia dacă articula câteva cuvinte, dar cui să-i pese ? Într-o zi, un domn cu pălărie și baston l-a cumpărat pe câțiva gologani, transformându-l dintr-un animal de circ într-unul de companie, punându-l în lesa frumos atașată unei zgărzi ce-i purta numele – Nicolai.

Băiatul era mulțumit cu statutul de jivină îmblânzită,  pentru că domnul cu pălărie era bun și îl hrănea cu mâncare de oameni, pe care el nu o gustase niciodată, dar îi simțise mirosul de atâtea ori când își scosese  capul prin  gratiile cuștii în care circarii îl ținuseră prizonier.

În scurtă vreme însă, noul lui stăpân a căpătat niște porniri ciudate, supunându-l pe băiat la niște chinuri fără margini, despre care, mai târziu, a aflat că se numeau abuzuri sexuale.

Nicolai împlinise 12 ani când domnul cu pălărie și baston i-a adus în dar un băiețel de toată isprava, cu capul cât un elefant, dar vesel și jucăuș ca un iepuraș. Cei doi s-au întovărășit o bună bucată de vreme până ce, într-o zi, băiatul elefant a murit, din pricina unei orgii care-i supusese trupul firav la grele încercări.

-Nu sunt toți atât de puternici ca tine, Nicolai, iar cei slabi trebuie să moară!

Dacă vă gândiți că domnul cu baston și pălărie a pățit ceva, vă dezamăgesc teribil. În epoca în care toate cele ce vă povestesc se petreceau, boierii dictau legea, fiind judecători și călăi deopotrivă, având drept de viață și de moarte asupra celor săraci și slabi, fără ca cineva să le bată măcar obrazul de rușine.

Băiatului elefant i-au mai urmat și alții, cu toții prăpădiți și îngropați în grădinile nemărginite ale moșiei, neștiuți de nimeni și nejeliți.

Nicolai era mare de acum, iar domnul cu baston și pălărie, în lipsă de alți moștenitori, a hotărât să-i lase toată averea pe mână, cu promisiunea că îi va continua afacerile după ce el nu va mai fi.

Pentru că, dragi cititori, averea boierului se construise, bucată cu bucată, din banii pe care alți boieri cu porniri sadice îi plăteau pentru a-și îndeplini fanteziile, iar Nicolai devenea pe zi ce trece un întreprinzător priceput.

Avea douăzeci de ani când protectorul său s-a stins, iar eroul nostru lăsase în urmă bruta mută abia ieșită din arena circului, devenind un bărbat cultivat, cu care puteai întreține conversații agreabile, dacă treceai peste diformitățile care îți provocau repulsie.

Timotei fusese fascinat de personalitatea lui Nicolai, ignorând până la nepăsare lipsa degetelor, cocoașa din frunte, piciorul mai scurt care îi dădea un țopăit amuzant, ori capul cât un lighean de bucătărie. Se iubeau cu sinceritate, în ciuda tuturor și spre oripilarea multora.

Lucrau împreună, iar averea lui Nicolai sporea neîncetat. S-ar fi putut mulțumi cu ce aveau și nu le-ar fi ajuns două vieți să cheltuie totul, însă Timotei voia altceva, neîndrăznind, deocamdată să-și dea glas dorințelor ascunse.

-Mă simt ca o femeie întreținută, se plângea deseori, încercând să-l convingă pe Nicolai să pună ceva banuți pe numele lui, că doar munceau cot la cot.

Dar Nicolai se făcea că nu-o observă frustrările, sărutându-l pasional ori ademenindu-l cu cadouri scumpe.

-Dacă te las pe picioarele tale, mi-e teamă că ai să mă părăsești, îi mărturisise într-o seară, după o beție cruntă care dezleagă limbile. Fii fără grijă, însă, cât timp ești lângă mine o să-ți fie bine.

Timotei își camufla cu grijă sentimentele , temându-se și de gândurile ce îi bântuiau tăcute mințile. Doamne, cât și-ar fi dorit să se elibereze de toate, să aibă viața lui, să scape de senzația de scârbă pe care i-o dădea apropierea de Nicolai și să devină un om normal.

Nu e ușor lucru să te ascunzi în spatele unui zâmbet larg de iubire, la fel cum e al naibii de anevoios să simulezi plăcerea când tot corpul ți se răscoală și se împotrivește. Iar în timpurile poveștii noastre, nu se inventaseră pastilele magice care să îl transforme în taurul comunal pe care și-l dorea Nicolai.

Cu toate acestea, Timotei s-ar fi complăcut mult și bine în ipocrizia care îi aburise mințile, dacă nu s-ar fi îndrăgostit atât de fulgerător și iremediabil de un băiat pe care Nicolai în angajase ca scărpinător.

-Ți-am ascultat sfatul, dragul meu. Privește ce animal perfect mi-am luat ca să-mi frece spatele și fundul.

Era un Adonis zămislit din frânturi de stele, armonios proporționat ca o formulă matematică infailibilă, tăcut și blând ca un heruvim, cu degete lungi, dar puternice de Atlas osândit de Zeus să poarte pe umeri greutatea propriei frumuseți.

-Cum te cheamă, l-a întrebat Timotei ?

Dar băiatul nu a răspuns, continuând să își înfigă degetele în fesele cărnoase ale lui Nicolai, care treceau printr-o cumplită criză de mâncărimi.

-Și pe mijloc, mergi până la capăt, nu te opri! Auzi, dragul meu, ce-ai zice să doarmă cu noi în cameră ? În felul ăsta te scutesc pe tine de orice sarcină în timpul nopții.

-Adică să aduci un bărbat străin la noi în dormitor ? nu sunt de acord cu așa ceva.

În realitate, Timotei se rușina de propria decandență, de lucrurile pe care era nevoit să i le facă lui Nicolai noapte de noapte, de toate nimicurile care îl scârbeau suficient de mult ca să mai aibă nevoie si de martori.

-Are un nume băiatul ăsta ?

-Îl cheamă Constantin, l-a prezentat Nicolai, dar i-am interzis să vorbească, e cam prostuț și necultivat. De fapt, cred că e chiar analfabet. Păcat că e întreg, îl puteam folosi pentru Stefănuț, tot voia el unul cu ochi albaștri. Dacă mă supară și nu se pricepe la scărpinat, am putea să îl ciuntim, ce spui ?

-Mă dezguști, cum poți vorbi așa ? Măcar abține-te până suntem singuri.

Venirea lui Constantin pe moșie a dus la răcirea vizibilă a dragostei dintre Timotei și Nicolai, că aproape îți venea să te întrebi ce fusese în capul celui din urmă să își angajeze perfecțiunea pe post de scărpinător. Parcă o făcuse dinadins, parcă voia să îl pună la încercare pe Timotei, parcă ținea morțiș să abată nefericirea în casa lor.

Timotei nu pierdea nicio ocazie să profite de inocența băiatului, mizând pe muțenia acestuia și pe spiritul de sacrificiu cu care îl înzestrase viața și sărăcia în care trăise până atunci. În schimbul trupului, Constantin primea bani să-și întrețină familia, ba chiar se gândea să-și cumpere o bucată de pământ pe care ai lui să-și clădească o casă mai de Doamne ajută, ca să iasă din bordeiul care le mânca sănătatea.

În momentele cele mai intime Constantin vorbea, însiruindu-i lui Timotei toate problemele lui și trăgându-l de limbă în legătură cu afacerea boierului care mergea din ce în ce mai bine.

-Și unde găsiți voi atâția handicapați pentru toate plăcerile altor boieri ?

-La început îi adunam din familiile sărace care abia așteptau să se scape de povară, dar acum am ajuns să îi ciuntim noi, după preferințele clienților.

-Eu nu pricep în ruptul capului de ce ar vrea cineva să se iubească cu un ciung sau cu un șchiop ? Ăia întregi ce au ?

-Dragul meu, cel mai bine este să lași lucrurile în voia sorții și să nu-ți încarci capul tău frumos cu asemenea probleme de oameni mari.

-Nu ți-e frică de mânia lui Dumnezeu ? insista băiatul.

-Mi-e mai frică de mânia lui Nicolai dacă ne află împreună și de asta ar trebui să te temi și tu.

Constantin ceruse stăpânului o zi liberă pe săptămână – duminica, în care avea timp să își viziteze familia. Se împliniseră aproape șase luni de când scărpina spatele boierului și făcea pe curva lui Timotei, dar nu se plângea. Stomacul gol și sărăcia erau chinuri mult mai greu de îndurat.

Și mai avea un secret băiatul nostru – avea de dus la bun sfârșit un jurământ, chiar dacă urma să piară făcând asta.

Ca să vă cruț curiozitatea, aflați, dragi cititori următoarea poveste – în urmă cu doi ani, cineva i-o răpise pe Agatha, sora lui mai mică, născută altfel decât restul fraților, dar specială și iubită deopotrivă de întreaga familie. Aghatei îi luase Dumnezeu picioarele încă de la naștere, iar împreună cu ele plecaseră glasul și văzul. Pe scurt, era paralitică, oarbă și mută, petrecându-și amărâtele zile într-un cărucior improvizat așezat în fața bordeiului în care coborau doar după lăsarea întunericului.

Într-o zi de duminică, când toată familia se afla la biserică, Agatha, obișnuită să stea singură, dispăruse fără urmă. Câțiva vecini se juraseră  că o văzuseră în curtea boierului Nicolai, dar nimeni nu îndrăznise să-i ceară socoteală. Se știa că avea la degetul mic toată orânduirea, iar o acuzație atât de gravă, ar fi însemnat moartea pentru familia lui Constantin.

Veți înțelege acum de ce acceptase să intre ca scărpinător de funduri puturoase pe moșia lui Nicolai, sperând că va da de urma Agathei și nutrind, în secret, să curme mizerabila viață a a celor doi smintiți care făceau avere din suferința oamenilor săraci.

Așa că nu veți fi mirați, ci poate doar ușurați să aflați că și-a dus planul la bun sfârșit, după ultima discuție care o avusese cu Timotei .

-Dar fete vă cere cineva sau doar băieți ?

-Mai rar, dar sunt și cereri pentru fete. Dacă îmi amintesc bine, am găsit cu greu o paralitică oarbă și surdă, cum ceruse un boier ungur. Când mă lăsasem păgubaș, o iscoadă din sat mi-a spus că aveam chiar lângă moșie o familie în care trăia o asemenea arătare. Am tocmit doi flăcăi să mi-o aducă negreșit, însă familia se împotrivea. N-am avut altă cale decât să o iau cu forța, dar cred că le-am făcut un bine, scăpându-i de năpastă.

Nicolai strângea din pumni, înfrânându-și cu greu pornirea de a-i rupe oasele  lui Timotei, care vorbea atât de detașat despre Agatha, de parcă ar fi strivit o muscă care i se așezase în ciorbă.

-Și ce s-a ales de soarta acelei fete ?

-Dragul meu, cred că putrezește printr-o pădure. Dementul care o ceruse obișnuiește să își ucidă victimele. Dar nu vreau să te încarc cu asemenea lucruri. Hai, fii bun și sărută-mă.

A doua zi servitorii de pe moșie au găsit trupurile lui Nicolai și Timotei atârnând de o grindă, cu sângele adunat baltă, decapitate și fără mâini.  Lângă ele zăcea Constantin, cu beregata tăiată, împins de sentimentul de vinovăție  să-și curme viața.

CITIȚI ȘI: Viața la Curte. Ochii din pereți