„Domnilor, mortul e de vină!”. Acesta e dictonul după care pare a se ghida, de multă vreme, Poliția Română. După oripilantul caz de la Caracal, publicului i se explica că Alexandra Măceșanu nu a furnizat suficiente detalii care să ajute la identificarea locației.

Deci, ce să mai, a fost de vină că a murit. Chiar și după ce s-a făcut triangularea cu ajutorul STS, au mai trecut ore bune, timp în care polițiștii au păzit cu destoinicie casa lui Dincă, fără a descinde. O noapte întreagă în care Dincă a avut timp să-și imoleze victima, să îi ardă cadavrul și să tragă și un pui de somn. 

Acum, după intervenția lugubră de Onești, ni se comunică faptul că ostaticul a fost de vină pentru eșecul operațiunii. De ce? Pentru că l-ar fi atacat pe sechestrator. Practic, muncitorul ținut prizonier și, ulterior, ucis a fost de vină pentru că, după ore în șir în care Poliția nu a dat semne că ar fi în stare să preia controlul și să elibereze ostaticii,  a făcut ceea ce orice om ar face dacă ar fi confruntat cu o amenințare la adresa vieții: a căutat o oportunitate și a acționat. Cum s-a întâmplat asta și cât a influențat acțiunea lui comportamentul agresorului urmează să stabilească ancheta. Însă obiceiul de a acuza victima de eșecul operațiunii este nu doar cinic, ci de-a dreptul macabru. 

Deși detaliile le va stabili ancheta, câteva concluzii sunt evidente chiar și pentru un diletant. În primul rând, Poliția Română nu are proceduri pentru astfel de situații sau, dacă ele există, fie polițiștii nu sunt pregătiți conform acestora, fie sunt pregătiți insuficient. Adevărul este însă că, cu excepția unei unități de la București, antrenată de FBI, nu există în restul țării o direcție concretă de acțiune în astfel de cazuri care, ce-i drept, sun rare. În al doilea rând, dacă acțiunile stupide ale echipelor care au sosit inițial la fața locului pot fi puse pe seama lipsei de experiență și de pregătire pentru astfel de situații, ce s-a întâmplat după denotă incompetența crasă în care se afundă întreaga instituție a Poliției Române. 

Primul echipaj a ajuns la fața locului la 5 minute după sesizare. Evident, era format din câțiva agenți care nu aveau idee cu ce se confruntă. Firesc ar fi fost ca după constatare să se întâmple următoarele lucruri: a) Convocarea de urgență a unei echipe de negociatori de la București, care puteau fi aduși cu elicopterul în mai puțin de o oră. b) Culegerea de date despre profilul atacatorului, trecutul său infracțional, punctele vulnerabile și eventualele tulburări psihiatrice. c) Pregătirea pentru cel mai rău scenariu posibil în cel mai scurt timp posibil. Evacuarea blocului (folosind intrarea din spate), pregătirea trupelor speciale pentru intervenția în forță, identificarea oportunității de a folosi lunetiști pentru a elimina atacatorul.

S-a întâmplat ceva din toate acestea? Nu! În timp ce șefii din Poliție se ascund pe sub birouri, de la Despescu la Mirițescu, la înaintare sunt trimiși diverși chestori care emit lapalisade. „Nu am crezut că agresorul poate deveni violent”, a grăit chestorul Alexandru Scurtu. Sigur, pentru un polițist cu experiența domnului Scurtu e greu de anticipat că un individ cu antecedente penale, pe care înțeleg că însuși adjunctul șefului poliției din Onești îl cunoștea, și care amenințase pe Facebook că își va face dreptate „cu arma în mână” ar putea deveni violent. 

Din punct de vedere psihologic, pentru orice profiler sau negociator cu experiență ar fi fost evident, pe baza informațiilor, că are de-a face cu un individ în vârstă de aproape 69  de ani care nu mai are nimic de pierdut. Care se simte persecutat și vrea să-și facă dreptate cu orice preț, inclusiv prin luarea de ostatici și asasinarea lor. 

Patru condamnări are în cazier până acum George Moroșan, criminalul de la Onești. Trei dintre acestea au fost pentru furt calificat și vătămare corporală gravă. Moroșan știa foarte bine când a decis să ia doi ostatici și să sune la 112 că nu avea cum să iasă liber din acel apartament. Miza pentru el era atenția. Voia să fie ascultat și înțeles cu orice preț. Chiar cu prețul vieții altor oameni. 

Pentru a-și putea face meseria, un negociator are nevoie de o echipă care, în timp real, să verifice istoricul atacatorului, cazierul, relațiile interpersonale, eventualele rude și oportunitatea de a le aduce la fața locului. Aceste informații sunt esențiale atunci când te afli într-o situație care implică luarea de ostatici. Pentru că ai nevoie să știi dacă omul cu care discuți e dispus, într-adevăr, să se predea, sau urmează să facă victime și chiar să își ia viața într-un final. Doar astfel poți stabili care e modul optim de intervenție: negocierea, descinderea sau folosirea lunetiștilor. 

La Onești, Poliția a desfășurat o operațiune care a anvizajat un singur lucru: principiul românesc „dă-i că poate merge așa”. 

Cu un amatorism absolut grotesc, polițiștii s-au descurcat cum au putut. Ba a stat la taclale cu agresorul însuși adjunctul șefului poliției din Onești, ba au chemat negociatorul de la Bacău, care a ajuns după două ore, căci se afla în timpul liber. Este evident că nu a existat nici un fel de coordonare. Este evident că cei de la fața locului au subestimat pericolul, nu au înțeles gravitatea situației și au facilitat deznodământul. 

Profesionalismul a lipsit cu desăvârșire, la fel cum lipsesc procedurile. Ați crede că luarea de ostatici ar fi considerată drept un act terorist, fapt care ar impune o intervenție corespunzătoare. Nu și pentru Poliția Română. De ce? Pentru că atacatorul nu avea „o ideologie asumată”. Practic, așa cum bine remarcă și Victor Ciutacu, polițiștii așteptau cu mâna în sân ca agresorul să strige cât îl țin bojocii „Allahu akbar”, înainte de a realiza că se confruntă cu o situație gravă cu potențial de a deveni letală. 

„Ca să vă răspund, probabil că ar fi putut fi folosit un lunetist”, ne explică șeful SIAS, Alexandru Scurtu.

Probabil că s-ar fi putut și să aducă niște actori de la circ care să-l binedispună pe agresor, sau chiar două-trei dame de companie care să-l ajute să se elibereze de stres și să uite de apartamentul pierdut în instanță. 

Așa funcționează instituțiile statului român când sunt confruntate cu situații critice. În sfera „probabilului”. După ce are loc dezastrul, vin purtătorii de cuvânt sau șefii în persoană (in genere mai rar, ei apar doar când lucrurile merg bine) să explice câte lucruri minunate (probabil) s-ar fi putut face ca să prevină deznodământul tragic. 

Cristian Gheorghe, comisar șef-adjunct în Direcția Investigații Criminale a IGPR, a susținut la Digi24 că este vorba despre un caz izolat și că populația poate avea încredere în continuare în poliție. Cu siguranță. Și cazul Caracal tot izolat a fost. Și momentul în care șefii Poliției se ploconeau în fața rudelor din distinsul clan Pian. Toate sunt cazuri izolate. Poliția Română prezintă, în rest, în afara acestor „cazuri izolate”, siguranță și încredere pentru poporul român. 

În accepțiunea mea, concluzia este următoarea: nu știm ce va stabili ancheta în acest caz. Probabil, ca în alte cazuri cu deznodământ la fel de înjositor pentru Poliție, unii subalterni vor trage ponoasele, se vor trasa niște concluzii și se vor revizui niște aspecte legate de intervenție, conform principiului caragialesc „să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”. Ce e cert însă e că, la fel cum după cazul Caracal nimic nu s-a schimbat, nici după acest caz nu se va schimba nimic. Întrebarea care rămâne este următoarea: când va apărea, cum va arăta și cu câte victime se va solda următoarea mostră de incompetență a Poliției Române? Sper să avem mult de așteptat până să aflăm. Mă îndoiesc totuși că așa vor sta lucrurile.