Cu siguranță că în curând vor fi tot mai puține cazuri de îmbolnăviri de Covid 19. Așa cum virusul știe să nu acționeze decât după orele 23.00, se va orienta și nu va fi atât de nesimțit, încât să deranjeze alegerile.

Dar, surprinzător, chiar dacă urmează să avem alegeri, despre minunata diasporă nu (mai ) vorbește, ca altădată, nimeni. Chiar nu știu de ce, fiindcă de la declararea pandemiei și până acum, cineva interesat sau vreo instituție de profil ar fi putut strânge o grămadă de date despre românii de peste granițe, chiar și numai pentru că au avut ocazia rară de a-i avea, pe cea mai mare parte din ei reîntorși acasa, chiar fără voia lor. un astfel de studiu ne-ar fi ajutat să știm cum să vorbim despre ei, de acum încolo.

De la ”bombardieri”, până la  muncitori cinstiți, de la căpșunari antamați de Statul român în Germania și  până la îngrijitori de bătrâni sau alte categorii de conaționali care ”s-au săturat” de România. Oricum, cu toții, când le-a fost greu și cuțitul a ajuns la os, au venit căutând adăpost acasa. Că au înjurat sau nu țara, că o iubesc sau sunt adepți ai dictonului latin ”ubi bene, ibi patria”, cu toții sunt ”ai noștri”, și trebuiesc ajutați și dacă ne place, și dacă nu.

Nu e rostul meu să mă pronunț asupra lor, dar cred că profitând de imensul număr de reîntoarceri în țară a acestor oameni, de la începutul pandemiei și până acum, m-aș  bucura  ca sociologii să ne dumirească despre cum să vorbim despre această categorie de români, prea des folosită în războaiele politice. Pur și simplu, să știm cum să ne raportăm la aceștia, cît de manipulați pot fi, cât de importantă poate fi această manipulare care se exercită asupra lor, pentru viața celor care au ales să rămâna ”ca proștii” și să trăiască în țară.  

În greceşte, "nostos" înseamnă reîntoarcere, iar "algos" se traduce prin suferinţă. Prima dată când am scris despre nostalgia revenirii a fost în momentul când fostul președinte al României îi sfătuia pe medicii români să plece din țară. Timp de 10 ani cât Traian Băsescu a ocupat Cotroceniul și acoliții lui au stăpânit și distrus instituțiile Statului, însăși mediocritatea a pus stăpânire pe destinul țării. Chiar dacă mediocritatea nu ucide, ea este cea care generează ura manifestă, invidia și tirania.  Sunt ani de atunci și încă n-aș putea spune în ce măsură această nostalgie mai există la conaționalii noștri.

Contopirea acestor două cuvinte, nostos și algos, ne dă imaginea suferinţei pe care la anumiţi oameni - mulți? puţini? -, o provoacă dorinţa de întoarcere acasă. Pentru "nostalgie", această noţiune fundamentală, majoritatea europenilor pot folosi cuvântul grecesc "nostalgia", dar şi alte cuvinte cu rădăcini în limba naţională: "anoranza" în spaniolă, "saudade" în portugheză. Dor de ţară, dor de casă, dor de o persoană sau mai multe: de un univers pe cale să se piardă, dacă nu cumva s-a şi pierdut. Tot de la greci ne vine şi Odiseea, epopoeea fondatoare a nostalgiei. Mi-aș fi dorit să știu, deci, dacă diaspora noastră, în cea mai mare parte a ei, mai are în suflet nostalgia întoarcerii acasă.  

M-am dus, zilele acestea la TIFF, din nostalgie, recunosc. Pe program apăreau filmele lui Fellini și am vrut să le revăd. Aveam nostalgia TIFF-ului clujean din ceilalți ani, a întâlnirilor cu oameni de bună calitate, a atmosferei de libertate, lejeritate, bun gust și rafinament. Nu m-am înșelat: civismul calm, respectarea regulilor acestei oribile perioade au făcut ca orașul să se transforme, ca în alți ani, într-o scenă a artei și a bucuriei. Îl văzusem la TV și pe Emil Boc, vorbind despre Cluj, ca finalist pentru ”Orașul european inovativ”, calificare care nu e puțin lucru. Dar m-am bucurat să văd în dl. Boc o anume maturizare a omului politic, destul de rar întâlnită la politicianul român: ”Nu vă bazați pe politicieni - spunea d-sa -, ci învățați să vă protejați singuri!” Ceea ce, trebuie să recunosc, e genul de sinceritate pe care mi-aș dori-o mai des întâlnită în mediul politic, mai ales în situații de cumpănă ale națiunii. 

Proiecțiile s-au desfășurat în piața centrala, dar și în curtea unor licee clujene, o idee inspirată a staff-ului organizatorilor. Ocazie cu care am avut prilejul să constat imensa nostalgie a maghiarilor, față de ceea ce ei consideră și acum că le aparține: Transilvania. Liceele maghiare, Bathory, Apaczay, Unitarian, Zsigmond, clădiri impecabile, curți curate, clădiri cu geamuri mari, luminoase, toate  reconstruite cu bani donați de guvernul Viktor Orban. Școlile maghiare denotă o nostalgie a unei iluzorii stăpâniri a Transilvaniei, care împotriva oricăror evidențe istorice, le dă acestora speranță.  

Nostalgia mea, cea care mă purta din curtea unui liceu în alta, urmărind filmele lui Fellini era aceea de a redescoperi curajul nonșalant de a-mi urma viața, fără frica vreunui virus, așa cum făceam în anii precedenți. Peste tot vedeam grupuri de oameni liberi adunându-se să-și sărbătorească acest curaj având ca singur sprijin arta. Arta filmului. Să-și demonstreze lor și celorlalți că poți să te simți liber și puternic doar luând cu tine ca scut, chiar arta.

”Ascultam ieri Simfonia a IX-a a lui Mahler, - scriam tot atunci când medicii erau îndemnați de propriul președinte să și caute rostul pe alte meleaguri decât ale româniei -, care este, poate, mai mult decât a-i citi propria biografie; e nostalgia adunată într-o viaţă, nostalgia în stare pură... Mahler, a avut curaj să meargă până la capăt: a străbătut atât nostalgia pierderii spaţiului, a locurilor şi a copilăriei, cât şi pe cea a posibilităţii pierderii Almei, iubita lui. Simfonia a V-a are, începând cu Alegretto şi continuând cu o bună parte, un minunat moment de nostalgie şi melancolie, o scrisoare pe note adresată acesteia, nimeni alta, decât "muza" din picturile lui Gustav Klimt. "Diavolul dansează cu mine", nota el pe partitura unui scherzzo, scris între două plimbări, în Sud Tirol, cu gândul la locurile în care trăise fericit altădată…”

Ajuns acasă, târziu în noapte de la Amarcord, mi-am pus Adagietto-ul lui Gustav Mahler, cel pe care, se spune, l-ar fi ascultat Sigmund Freud în ajunul morții, fumând una după alta mai mult de treizeci de țigări. Să fi fost, și la el, vreo nostalgie? 

Dar de ce ”Amarcord”? La urma urmei, trebuie să recunosc, tot din nostalgia timpurilor în care vedeam filmele lui Frederico Fellini și Andrei Tarkovski, la ”Cinemateca” de pe strada Tribunei, din Sibiu, cu abonament, căutând sensurile libertății, în plin delir comunist. Amarcord, pentru că redescopeream același mesaj. Adolescentul Titta, văzut timp de un an în mijlocul familiei lui. Un an de viață tipic italiană, un an în care vizibil, fascismul lui Mussolini acaparează Italia. Filmul ne-a avertizat și atunci, și acum, că trebuie să fim atenți la ce se întâmplă cu noi.  La ce putem păți rău, din partea politicienilor, nefiind atenți, prea prinși de valurile propriei vieți. 

La ”Nostalgia” lui Tarkovski, descoperim imaginea dură a framântarilor artistului, măcinat de gândul  că nu-și va revedea niciodata patria. Ceea ce se întamplă în film e premonitoriu pentru soarta regizorului. Personajul principal renunță la întoarcerea in țară pentru a urmări discursul profetic al unui nebun. Urmează apoi un drum ridicol și infernal, la capatul căruia nu se află nimic. Tarkovski însuși avea să nu revină în URSS, pentru a-și turna în occident filmul ”Sacrificiul”. În timp ce îl monta, a primit vestea bolii incurabile, - cancer -, murind in 1986. 

Ce mai rămâne, oare, din imaginea și din substanța așa-zisei ”diaspore”, azi, când vorbim? Oare ar trebui să ne fie rușine, nouă, celor care am ales să rămânem în țară? Mai are rost să votăm, sau doar să așteptăm acasă, liniștiți rezultatul alegerilor? Mai suntem buni dacă nu trimitem bani familiilor?

Pe vremuri, când frontiera se trecea cu riscul de a fi împușcat, se făcea o diferențiere clară între ”refugiații de conștiință” și cei economici. Acum toată lumea care alege să plece din România se subsumează ”diasporei”. Dar ne lămurește cineva, oare, ce înseamnă, cu adevărat ”diaspora”? Noroc că  măcar (mai) știm ce este nostalgia. Nostalgia unei vieți cât de cât normale, care nu mai pare a fi posibilă.

”Viaţa nu-mi mai oferă mare lucru.” - spunea un alt titan al filmului, Alain Delon. ”Am cunoscut totul, am văzut totul. Urăsc epoca asta. Îmi vine să vomit. Există fiinţe pe care le urăsc. Totul este greşit, totul este fals, totul este falsificat. Nu mai există respect, nu mai există cuvântul dat. Doar banii mai contează. Toată ziua auzim vorbindu-se doar despre crime. Ştiu că voi părăsi această lume fără regrete.“