Județul Soroca și-a luat numele de la orașul de reședința, crescut la adăpostul stravechii cetăți a lui Ștefan cel Mare.

Construită solid din mari blocuri de piatră, cetatea a avut de la început rolul de straja la vadul Nistrului din calea Tătarilor.

Din creștetul ei puteau fi supravegheate întinsele văi ale Podoliei. După 1.500 cetatea a fost administrată de pârcalabi.

În ținutul Sorocei, la Lipnic, Ștefan cel Mare a repurtat asupra Tătarilor una din marile lui victorii.

Se pare că la acest vad al Nistrului se afla, în evul mediu, o așezare genoveza sau bizantină: Olchionia.

Iată ce mai putem citi în lucrarea „Țara Românească”, apărută în 1938 sub coordonarea lui Dimitrie Gusti:

Încă unul din ținuturile mândre ale moldovenilor basarabeni, în care tradiția veche moldovenească a rămas vie că pe vremea lui Ștefan cel Mare, este ținutul arcașilor soroceni.

Un județ moldovenesc, în care conștiința națională s-a păstrat trează. Datinile au rămas neatinse, numai portul s-a pierdut, în contact cu neamurile streine.

O regiune frumoasă, plină de pitoresc, de bogăție agricolă, de cariere de piatră, mărginită de Nistru pe care, pe vremuri, îl străjuia istorică cetate, rămasă și astăzi ca un bastion de pază la marginile estice ale țării. Românii de aici sunt harnici, inteligenți și dornici de învîțătura, pe care o deprind lesne, au așezări îngrijite și cuprinse, sunt chibzuiți, veseli și sinceri.

Ocupația de seama, ca pretutindeni în Basarabia, ramâne agricultură, apoi viticultura. Sectele religioase sunt puțin raspândite, mai mult adventismul și baptismul.

În Soroca se află două clase sociale: una nobilă, a răzeșilor și mazililor, foștii luptători ai lui Ștefan cel Mare, așezați aici că strajă, împotriva hoardelor de tătari și cazaci, și țăranii, ce se trag din foștii iobagi.

Aproape tot județul e locuit doar de români, cu excepția câtorva sate din partea de Nord, în care s-au stabilit ucrainieni, sau cum li se zic « haholii ». Aproape toți acești ruteni știu bine româneste.