Ce-i lipsește României pentru a sta în rând cu marile popoare ale lumii? Dialog cu Ioan-Aurel Pop

Am publicat vineri aici, pe evz.ro, un interviu-fluviu cu Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române. Aceasta este continuarea jocului întrebare-răspuns cu reputatul istoric, în fond o invitație la reflecție pe seama unui destin (mai) bun pe care nu ni-l putem croi decât singuri, cu propriile inimi și propriile minți.

- Florian Saiu: Ce credeți, stimate domn, ne lipsesc încă marile cărți pentru a putea prezenta lumii o cultură matură? Și aici nu mă refer doar la istorie, unde, Slavă Domnului!, s-a mai scris câte ceva, ci și la literatură, poezie etc. Ce cărți de căpătâi le lipsesc românilor?

- Ioan-Aurel Pop: Evident, lipsesc unele dintre aceste cărți, care, însă, se vor scrie cu vremea, fiindcă creatori talentați avem și vom mai avea. Chestiunea principală la noi nu este – din câte îmi dau seama – atât lipsa cărților mari, fundamentale, de căpătâi, cât cunoașterea precară, limitată, firavă sau nepotrivită a acelor care sunt. Avem baladele populare clasice, culese după regulile științei încă din secolul al XIX-lea – „Miorița”, „Meșterul Manole”, „Toma Alimoș” etc. – dar le reducem mesajul noi înșine, ne ascundem de ele, le interpretăm defectuos, le scoatem din studiul sistematic în școli. Or, aceste creații ilustrează teme fundamentale, legate de viață și moarte, de „marea trecere”, de sacrificiul în numele unui ideal, de lupta de emancipare individuală și colectivă, de valorile perene ale omului și omenirii, teme prezente în toate creațiile culturii universale.

Distrugem în loc să construim

- Așadar, avem cărțile și marile idei, dar le dăm cu piciorul.

Zodii care primesc primă la finalul lunii noiembrie. Munca lor va fi recompensată

Doliu la Hollywood. A murit actorul din „Candyman” și „Final Destination”

- Îl avem pe Ion Creangă și îl disprețuim, pe motiv că limba „Amintirilor din copilărie” ori a poveștilor sale nu ar mai fi actuală sau că ar fi prea regională. Ne gândim la Eminescu precum la un autor depășit de vreme, „naționalist” și „autohtonist”, indicat să fie ascuns „în debara” etc. Îi veștejim pe Camil Petrescu, pe Mihail Sadoveanu și chiar pe George Călinescu, fiindcă au trăit o parte din viață sub comuniști și că au făcut atunci compromisuri, ca și cum viața ar fi posibilă fără niciun fel de compromis. Ne supărăm pe imnul național sau pe stema țării, pe motiv că nu ar mai fi actuale și reprezentative. Cu alte cuvinte, avem un spirit destructiv foarte dezvoltat, dar stăm mai rău cu cel constructiv.

- Din păcate, aveți dreptate…

- Eu nu am auzit vreun intelectual spaniol să se dezică de Cervantes, din pricină că „Don Quijote” este o carte anacronică, deși este. Nu am auzit englez spunând că Shakespeare, în Richard al III-lea, nu mai exprimă idealuri actuale, deși nu exprimă sau că limba din „Romeo și Julieta” este greoaie și neinteligibilă azi, deși, în parte, este. Eminescu a fost un om al epocii lui și a exprimat – mai ales în publicistică – crezuri ale acelei epoci. Unele dintre acestea pot să ni se pară excentrice azi, dar la fel au făcut toți marii lui contemporani. Eu nu am auzit vreun critic rus care să-l condamne pe Pușkin pentru că i-a discriminat în cuvinte grele pe români (basarabeni) și nici intelectual ungur care să pretindă că Petőfi a fost xenofob, pentru că i-a înjosit pe slovaci, pe croați, pe germani sau pe români. Creațiile fundamentale și creatorii majori, dacă sunt scoși din contingent atunci trebuie să fie preluați pentru perenitatea lor, pentru ideile durabile, care străbat timpurile și locurile.

N-avem „propagandă” înțeleaptă

- În concluzie, nu ne lipsește nimic? Trebuie doar să ne dezmeticim?

- Este adevărat că, în raport cu cei care au scris și scriu în englezește, franțuzește, nemțește, în spaniolă sau chiar în italiană, ne lipsește o mare limbă, o limbă de intensă circulație. Din pricina aceasta, am fi avut nevoie de timpuriu de o politică sănătoasă de traduceri și de publicare a lucrărilor bine traduse la edituri occidentale de prestigiu. Am fi avut nevoie de un management (cum se spune acum) al culturii românești care să o facă inteligibilă pentru străini, de o „propagandă” bună, înțeleaptă, bine țintită. Or, nu am avut și nu avem nimic din toate astea. Cârpim din când în lucrurile, ne amăgim între noi și, uneori, ne plângem de milă. Noi nu ducem lipsă de valori de nivel universal, dar suntem săraci în strategii și tactici de prezentare a acestor valori. Iar un popor nu este mare numai prin valorile pe care le are, ci și prin modul în care le prețuiește, le cultivă, le răsplătește, le răspândește.