Dacă spui Teo Trandafir, spui „asumare și sinceritate”. În emisiunea „Dosare de presă, pe evz.ro, Teo Trandafir a ales să vorbească și despre cele mai delicate experiențe de viață, pentru că, odată ce zidurile confortului emoțional au căzut, nu are rost să le ridici, din nou, cu tabu-uri.
Despre moarte și boală e întotdeauna greu de vorbit, dar Teo Trandafir a ales să o facă. După ce, în urmă cu nouă ani, a privit moartea în ochi și a scăpat dintr-o boală grea (pancreatită), după ce a fost operată de mai multe ori la Clinica AKH din Viena, după ce a fost în comă, îndrăgita vedetă de televiziune trăiește, acum, o viață asumată în totalitate.
Teo Trandafir a povestit în emisiunea „Dosare de presă”, cum era să moară fiindcă i-a fost jenă să cheme ambulanța „ca să nu facă figuri de Buftea”. „În ziua respectivă, asta nu știu dacă am spus-o vreo undeva, avusesem o criză de bilă normală, cum fac toate femeile, le doare capul, le doare un pic în dreapta. S-a cam accentuat treaba, vine ambulanța. Îmi face cocteilul ăla de ce se făcea pe atunci, No-Spa cu scobutil. Îmi trece.
Peste câteva ore începe să mă doară în stânga. Zic, <Bă, să chem. Din nou ambulanța, e cam urât. Astea sunt figuri de Buftea>. Exact asta mi-am spus, îmi aduc aminte cuvânt cu cuvânt ce vorbeam eu cu mine. Zic, <Bă, hai să stau, că trece, n-ar cum să stea așa>. Și-am tot stat. Și am stat șapte ore. Șapte ore pe care n-am să le uit în viața mea, ca să nu fac figuri de Buftea”.
Ne puteți urmări și pe Google News
Teo Trandafir a ajuns la spital de urgență, pentru că, având pregătire în medicină, a știut să spună doctorului că o doare „în bară”. A urmat o întreagă aventură, din care își mai amintește doar frânturi: „Am fost pusă pe picioare cu chinuială mare, material, spiritual și într-o limbă străină, ceea ce nimeni nu realizează. Eu n-am vorbit nici despre asta. Gândește-te că eu m-am făcut bine într-un loc, unde am fost dusă inconștientă, habar n-aveam ce se întâmplă cu mine, eram sedată lemn.
Au venit niște băieți, niște atleți, iarăși m-au luat cu un cearșaf, m-au dus la avionul care nu decola, m-au luat din nou cu cearșaful, m-au dus înapoi. Eu știam că cine urma să mă ia nu se lasă ușor și am auzit un telefon sunând și mi-am dat seama cu cine se vorbește după ton și știam că este vorba despre acea persoană. Știam că plec.
Nu prea pleca avionul. Și zic „Ce mă fac?” Pentru că intrasem într-o spaimă, nu mai puteam să respir. Stăteam pe spate, cu o mască pe figură, într-un avion de acesta mic, un avion privat. Și, pentru prima oară și ultima oară în viața mea, am avut ceea ce se numește claustrofobie. Eu nu am de astea, poți să mă bagi în coviltir, tragic coviltirul, mă bagi în pământ, n-am nicio treabă. Frățioare, în momentul ăla nu a mai fost așa. Nu puteam să respire. Și zic, atunci am învățat să vorbesc cu mine: <Fii calmă. Și dacă mori, bă, mai devreme sau mai târziu tot se întâmplă. Miza e zero. Fii calmă>”.
Recomandările noastre
