În ziua aceea, Ceauşescu încă nu fugise, iar redacţia ziarului „Scânteia tineretului” era aproape goală. Doar câţiva dintre noi veniserăm la serviciu, pe la zece, zece şi jumătate, aşa cum obişnuiam în fiecare zi, atunci când nu eram pe teren. Era obligatoriu să facem minimum cincisprezece zile de teren pe lună, ca să fim în mijlocul realităţilor socialiste. Ceea ce nu era tocmai rău.

Realităţile, ca realităţile, erau aceleaşi peste tot. Jale, sărăcie, mizerie, lipsuri, durere, revoltă mocnită, răbufnită din când în când la cârciuma de cartier sau din sat, reprimată repede de comeseni. Fabrici mizere, în care oamenii se târau încercând să facă un ciubuc şi aşteptând să sune sirena pentru încetarea lucrului. Că acasă aveau mai multă treabă decât la fabrică. Navetiştii, cei ce locuiau la ţară, care din grădina de pe lângă casă, din porcul şi găinile ascunse de recensământul animalelor domestice, trebuiau să-şi ţină cu mâncare familia şi rudele de la oraş.

Pentru noi, plecatul pe teren putea fi un mare noroc. Câte un activist mai de treabă te putea ajuta să cumperi pe sub mână un cartuş de BT sau un borcan de ness de la Casa Tineretului, aşa că veneai din campanie încărcat cu pradă de război preţioasă, precum legionarii lui Cezar.

În 1989, de mai bine de două luni, cam de prin octombrie, nu mai plecase însă nimeni pe teren. Totul era apăsător. Un individ care o dată la două luni ne ţinea foarte încruntat şi serios nişte cursuri despre secretul de stat care trebuia păstrat cu sfinţenie (printre alte astfel de sfinţenii fiind şi obligaţia de a-l anunţa imediat pe el dacă eram contactaţi de vreun străin sau vorbeam întâmplător cu el pe stradă), a apărut pe la noi prin birou foarte jovial. Trebuie să vă spun că eu eram la cea mai bună şi neconformistă secţie a ziarului. Se numea: „Morală-Reportaj”. Adică secţia de anchete.

Individul cu lecţia despre secrete ne-a prins în flagrant cu nişte pahare de vin pe birouri, cred că era ziua cuiva dintre noi, şi ne-am cam fâstâcit un pic. Beam la serviciu şi ne văzuse taman securistul. Omul însă, despre care am auzit după aceea că era maior, a zâmbit şi ne-a recomandat în treacăt, părinteşte, deşi nu era mult mai bătrân ca noi: „Măi băieţi! Aveţi şi voi grijă ce mai vorbiţi prin birouri. Că uite, mai beţi un pahar şi…” După care a ieşit. I-am urmat sfatul şi am ieşit şi noi pe hol.

Regretatul Vali Neagoe, cu paharul în mână, era foarte nemulţumit: „Cum dracu’ să bei aşa, de-am picioarelea, să nu-ţi priască. Plus că te mai văd şi alţii şi trebuie să împarţi cu ei. Şi, vorba lui Fănuş: „Nu există vin bun sau vin prost, ci vin mult, şi vin puţin”. Iar noi avem acum puţin”. Maiorul a trecut din nou pe lângă noi şi ne-a lămurit: „Nu să nu mai beţi în birou v-am spus, ci să nu mai spuneţi prostii.”

Ce prostii? Vorbeam şi noi ce vorbea toată lumea. Că Ceauşescu nu mai are mult. Se simţea asta.

Jurnaliştii „trădători”: Băcanu și grupul său!

Apoi totul a luat-o la vale. Lucurile au început să se precipite. Pe la începutul lui decembrie, cred, am fost anunţaţi brusc, fără avertisment prealabil, aşa cum se întâmpla de obicei, că peste o jumătate de oră să fim cu toţii în sala de şedinţe, de la secţia „Documentare”. Cu o lună şi ceva înainte, mai avusese loc o astfel de şedinţă, dar parcă nu aşa de brusc convocată.

La vremea aceea, noi nu aveam nici un fel de acces la presa străină. Oficial cel puţin. Câte unul dintre noi mai făcea rost de câte un ziar de afară şi după ce-i admiram grafica şi calitatea tiparului, îi devoram textele, pe care le coroboram apoi cu ce auzeam la „Europa liberă”. Şedinţa aceea a avut o temă cu totul specială faţă de cele pe care le ţineam curent, în care raportam câte articole produsesem la hectar. O colegă de la secţia „Externe”, foarte bună jurnalistă, ne-a făcut o sinteză a ceea ce se întâmpla în URSS cu perestroika şi glasnost. Fusese la noi în ţară în vizită Gorbaciov. În ziua aceea, în drumul de la aeroport, oficialul sovietic fusese oprit în intersecţia uriaşă din faţa Casei Scânteii, plină de oameni obligaţi să scandeze. Nu lipseau nici piramidele umane de tip nordcorean. Noi ne strânsesem toţi să căscăm gura, în anticamera biroului redactorului-şef, al cărui geam dădea către Piaţa Scânteii, unde se încinsese o horă zdravănă, cu Ceauşescu şi Gorbaciov de mână cu oamenii muncii. În difuzoare, pe ritmurile unei sârbe îndrăcite se cântau versuri care proslăveau tradiţionala prietenie româno-sovietică. Colega noastră, Miruna Novăceanu, soţia lui Darie Novăceanu, a spus: „Ce horă superbă pe tradiţionala melodie românească Ceauşescu-Gorbaciov”. Am râs. Dar câţiva colegi s-au tirat pe şest din încăpere. Nu voiau să fie martori.

De data asta însă, şedinţa convocată fulger, avea o cu totul altă temă decât explicarea transformărilor din URSS. Era una de înfierare cu mânie proletarjurnalistică. Trei ziarişti de la „România liberă”, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă, împreună cu Ştefan Niculescu Maier, inginer la un institut de cercetări şi cu tipograful Alexandru Chivoiu au încercat să tipărească un ziar considerat atunci ilegal, în care era criticat Ceauşescu. Au fost arestaţi în urma unui denunţ, pe 25 ianuarie 1989, înainte ca manifestul lor să apară pe piaţă. Se numea : „România”!

Şedinţa noastră a fost scurtă, iar cei câţiva care se căraseră la gluma Mirunei Novăceanu cu vizita lui Gorbaciov au luat acum cuvântul cu avânt şi, în alocuţiuni scurte, dar ţipate, au înfierat trădătorii. Cum dracu’ s-a potrivit că ăştia erau fix idioţii redacţiei, de unde se vede că moda cu acoperiţii nu a fost descoperită acum, ci este mai veche. În rest, linişte. După şedinţă, am plecat la „Hanul Prahova”, o cârciumă pe care o frecventam adesea, pentru că era în curte la Romexpo, aproape de Casa Scânteii. Acolo am ajuns, alături de colegii mei de secţie şi alţi câţiva confraţi de pe la alte publicaţii. Şi la ei se ţinuseră şedinţe asemănătoare. După ce i-am înjurat rău pe cei care au ţinut cuvântările de înfierare, cam după două ore am ajuns la concluzia unanimă că nu mai este mult. Că a venit sfârşitul. Unii vorbeau despre Ion Iliescu, şeful Editurii Tehnice, care avea sediul tot la noi în clădire. Uneori îl mai vedeam pe la bufet. Alţii vorbeau de Regele Mihai, de seniorul Coposu şi de Doina Cornea.

După câteva zile a reapărut tovarăşul maior, cel care ne recomandase să nu mai vorbim în birou. Era la fel de jovial. Acum avea o nouă recomandare: să nu mai mergem în grup aşa de mare la cârciumă. Dacă vrem să bem un şpriţ, să mergem la careva acasă. Nu mai ştiu care dintre noi l-a băgat direct în mă-sa, fără menajamente. I-a dispărut zâmbetul şi a plecat cu capul plecat. Chiar se petrecea ceva. Cred că în alte condiţii ne-ar fi umflat pe loc după ce i-o pomenisem pe mă-sa şi restul familiei. Mai ales că după întâmplarea cu jurnaliştii dizidenţi, Casa Scânteii devenise o veritabilă fortăreaţă. Era plină de tipi îmbrăcaţi în costume din acelea de se luau pe puncte în 46-47 de către brigadierii-fruntaşi de la Salva-Vişeu sau Bumbeşti-Livezeni, cu cravate verzi sau roşii atârnate la cămăşi gri, portocalii sau liliachii, cu haina uşor umflată în partea stângă de pistolul ţinut subsuoară în toc şi staţia într-o pungă albă, din acelea în care se vindea mălai sau zahăr la kil, când se găsea. În tipografie, cu excepţia echipei de corectură, nimeni din redacţie nu mai avea voie să intre. Dizidenţii de la România liberă încercaseră să scoată ziarul lor cu nişte litere furate din tipografie.

 

Militarii au fost înarmați înainte de evenimentele de la Timișoara

30 de ani de la răsturnarea regimului comunist Campanie Revoluția, în redacția unui ziar din Casa Scânteii Puţin înainte de jumătatea lui decembrie, a trecut pe la mine pe acasă un vecin de palier de la bloc. Era subofiţer la pompieri. Mai exact, era mecanic la garajul de maşini. Acolo le mai dregea Daciile celor mai procopsiţi de pe scară, care aveau autoturisme. Mi-a arătat ce avea la brâu. Un pistol. Am fost uimit: „Ce drac’ de foc stingi, mă, tu, cu pistolul? Şi ştii să umbli cu el, că tu eşti mecanic auto”.

A răspuns încurcat: „Ce să fac, dacă mi l-au dat… Dacăl las pe acolo, pe la unitate, dispare şi dau de dracu”. Apoi, după câteva zile, îmi răsare alt războinic. Unchi-meu, cu care m-am întâlnit pe stradă. Locuia în blocul de peste drum. Era militar. Colonel la intendenţă. Adică şef peste izmene şi obiele. Era în uniformă, iar la brâu avea şi el un pistol. „Ce faci, unchiu Vivi, cu drăcia aia? Ce-are manutanţa cu arma? Îi împuşti pe ăia care nu fac fasolea bună la cazan?” A clătinat din cap şi mi-a spus misteriors: „Lasă miştourile! Vin vremuri tulburi. Când te-o suna mătuşă-ta să vă spună să staţi în casă, să staţi. Şi să aveţi grijă de ăla mic”. Fiu-meu avea pe atunci patru ani. La jumătatea lui decembrie, au început să vină veşti de la Iaşi. Mai mult la mişto, zvonuri. Că moldovenii voiseră să facă o manifestaţie împotriva lui Ceauşescu, dar se îmbătaseră şi nu se mai duseseră. Apăruseră chiar şi câteva bancuri. Dar în spatele acestei veşti se ascundea adevărul dur. Ceea ce a început la Timişoara în 15-16 decembrie, trebuia de fapt să înceapă câteva zile mai devreme la Iaşi. Dar totul fusese dezamorsat.

 

Pe burtă, cu maşinile de scris pe podea

La jumătatea lui decembrie, corespondenţii locali ai ziarului nostru au început să ne dea ştiri clare de la Timişoara. În sfârşit, aveam o sursă adevărată de informare. Se trăsese! Muriseră oameni! Pe treptele Catedralei, fuseseră împuşcaţi oameni. Dimineaţa totul se spălase de sânge. Lucrurile deveniseră de o gravitate extremă. Căzuse Zidul Berlinului. Regimurie comuniste din jurul nostru se prăbuşeau, dar fără război civil. Rămăsesem printre ultimii şi mersul istoriei era clar. Totuşi, Ceauşescu trăgea în oameni nevinovaţi şi-i omora. Nu mai era vorba despre ideologie. Nu mai era vorba despre conservarea puterii unui dictator. Era vorba despre crime şi gesturi odioase care să le acopere.

Câteva zile, de la Timişoara nu am mai avut nicio veste. Corespondenţii nu mai puteau transmite. Se tăiaseră comunicaţiile. Nouă în redacţie ni se dăduse ordin să mergem în fabrici şi să scriem reportaje de la adunările oamenilor muncii care înfierau manifestaţiile de la Timişoara. Am refuzat. Şi cei doi fotoreporteri, Vali Tanasoff şi Oreste Plecan, care fuseseră de dimineaţă prin câteva întreprinderi din Bucureşti, au refuzat să mai predea fotografiile cu oamenii muncii înfierând. Nici nu mai ştiu dacă a mai apărut ziarul.

Pe 20 decembrie, aceeaşi corespondenţi de la Timişoara au înviat: „Gata! Suntem liberi! Armata a fraternizat cu manifestanţii! Timişoara este liberă! Voi ce dracu faceţi la Bucureşti?” Apoi au început să ne sune oameni din Arad, Cluj, Turda, Sibiu. Peste tot muriseră oameni asasinaţi.

Pe 21 decembrie, foarte de dimineaţă, mă sună acasă un prieten de familie. Soţia lui lucra cu soţia mea. Părinţii lui locuiau în blocul de peste drum de Inter. Peste noapte rămăsese la ei, pentru că pe stradă se trăgea. Începuseră manifestaţiile şi în Bucureşti. Plângea: „Au tras, nenorociţii! Au umplut strada de sânge. I-au călcat cu tancurile pe oameni.”

Am pornit spre redacţie. Pe jos, că nu mergea nimic. Mi-am lăsat şi nevasta la muncă, în drum. Lângă Academia Militară, aproape de staţia de autobuz unde nu venea nimic, era o cabină telefonică cu geamurile ciuruite, în care zăcea un om împuşcat, păzit de un miliţian şi de doi oameni îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice. Pe drum până la redacţie, cale de mai bine de zece kilometri, am mai văzut doi oameni împuşcaţi, în Cişmigiu, pentru că am scurtato pe acolo, tot aşa, păziţi. La Inter se spăla pe jos, cum nu mai văzusem de mulţi ani. Pe la colţuri erau adunate pâlcuri de oameni, care discutau.

Cum spuneam, la Casa Scânteii, redacţia, aproape goală. Ne strânsesem o mână de oameni. Pe la unsprezece mă sună nevastă-mea, să merg să o iau, împreună cu colega ei, că le este frică pe stradă. Dar să merg la metrou la Eroilor să le aştept, că nu opreşte la Universitate. Am luat din nou Bucureştiul la pas, şi după un ceas am ajuns acolo. M-am întâlnit cu soţul colegei, cel care-mi relatase dimineaţă ce se petrecuse la Inter. Venise şi el să-şi ia nevasta. Mi-a spus din nou, cu lacrimi în ochi despre măcel. De sus, dinspre Academia Militară, curgeau camioane cu soldaţi. În staţia de autobuz, unde se vărsau oamenii ieşiţi din metrou şi care nu mai aveau cu ce merge mai departe, începuse să se aglomereze. S-au auzit mai întâi câteva huiduieli şi fluierături timide în urma camioanelor. Apoi scandări: „Criminalii! Criminalii!”. Cineva a venit în fugă dinspre centru cu vestea că s-a spart mitingul şi Ceauşescu o tăiase din balcon. Ieşise haos. Oamenii se călcaseră în picioare. I-am trimis, pe fete şi pe soţul colegei, la noi acasă, că eram aproape şi ajungeau repede pe jos. Dinspre Universitate se auzeau bubuituri şi trasoare trase către cer. Am plecat înapoi la redacţie.

Tabloul lui Ceaușescu și cărțile lui, aruncate pe geam

Nea Florică, un tehnoredactor extrem de priceput, mai bătrân ca noi, care aveam toţi în jur de 30 de ani, a ieşit de la el din birou şi ne-a spus scurt: „haideţi, mă!”. Eram pe hol cu Tibanu şi Vali Neagoe. A intrat cu noi după el în cabinetul redactorului-şef, a înşfăcat tabloul lui Ceauşescu şi l-a aruncat pe geam, urmat de o înjurătură crâncenă. Apoi am luat din biliotecă volumele cu „operele complete” şi le-am aruncat şi pe ele pe geam. Bine că nu a trecut nimeni pe acolo, că-i spărgeam capul. Cărţile erau tare groase şi grele.

Redactor şef, un analfabet de meserie ”tehnician veterinar însămânţător” (ce dracu meserie o fi asta!), trimis de partid pe ultima sută de metri în fruntea ziarului, nu mai exista. Se ascunsese acasă, de unde din când în când suna să ne ameninţe că ne dă pe mâna Securităţii. În vidul de putere, ca să-l numesc aşa, creat, poetul Lucian Avramescu a devenit atunci liderul firesc. Era şi mai în vârstă ca noi, avea şi funcţia de redactor şef adjunct.

Noaptea, am rămas în redacţie. Toţi băieţii ăia în costume cu haina umflată sub braţul drept dispăruseră ca prin minune. Tiberiu Lazăr, Tibanu, cum îi zicem noi, chiar făcea mişto. Striga pe holul gol un apel cu nume şi grade imaginare, după care ducea mâna la ureche să asculte ecoul, că răspunsuri nu mai avea cine să-i dea.

A doua zi am decis: „Scoatem un nou ziar”. Nu-mi mai amintesc cine s-a gândit să-i spunem „Tineretul liber”. Cred că Avramescu. Tipografia era deschisă. Şerban, paginatorul-şef, la datorie, abia ne aştepta cu textele. Am scos nu un ziar, ci un manifest. Adică o foaie de ziar faţăverso. „La luptă, fraţi tineri!” se numea articolul de fond, alături de ceva ce nu se mai văzuse până atunci în publicaţiile noastre: o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul în braţe.

Acum, la luptă, la luptă, ziarul îl scosesem, dar cine să-l difuzeze. Se lăsase întunericul. Afară se trăgea ca la nuntă. Şi astăzi sunt convins că de fapt erau simulatoare, pentru că doar la ore fixe se dezlănţuia canonada. Iar până pe 24, când au venit puzderie de tancuri care s-au aşezat unul lângă altul, Casa Scânteii a fost apărată de noi, cu armele pe care clădirea le avea depozitate în subsol şi două camioane cu recruţi veniţi direct de la porumb, fără nicio oră de instrucţie. Şi nu a fost atacată de nici un terorist şi nici un glonț nu a spart niciunul dintre sutele de geamuri.

Dar am mers printre gloanţe şi am distribuit ziarul. Eram primiţi efectiv cu dragoste de cei de pe străzi. Mergeam, dădeam ziarul, ne întorceam la redacţie şi scriam ce văzusem, apoi iar mergeam şi-l dădeam. Scriam noaptea, cu storurile de la ferestre trase, pe burtă, cu maşinile de dactilografiat pe podea. Afară bubuia mai ceva ca-n filmele de război.

Aşa s-a născut primul ziar –manifest al Revoluţiei române. Scris pe burtă, în mijlocul canonadelor de afară şi distribuit printre gloanţe.

Acasă am ajuns pe 25 sau pe 26. Nu mai ştiu exact. Era apă caldă. Mamă, ce baie am făcut!