În fiecare vară, în faţa Academiei de Poliţie se adună pentru câteva zile maşini parcate claie peste grămadă şi cohorte de părinţi care fie că tremură sau plâng de emoţie, fie că mimează siguranţa de sine, toţi încercând să tragă cu ochiul peste gardul instituţiei , să vadă ce se petrece în interior.
Este vremea examenului de admitere. Şi judecând nu numai după înghesuiala din jurul insitutţiei, ci şi după datele statistice, cel puţin şapte-opt candidaţi pe un loc, materie primă pentru viitorul Poliţiei Române ar fi. Şi totuşi, de ce instituţia, cu aşa o bază mare de recrutare, nu se ridică de ani de zile nici pe departe la pretenţiile pe care le avem noi, cetăţenii, de la ea.
Poliţie vine de la „polis”, adică oraş. Cu alte cuvinte este instituţia care se află în slujba oraşului, a urbei, a cetăţenilor care locuiesc în ea. Din păcate, la această oră cel puţin, lucrurile nu stau deloc aşa. Exemplele în care poliţiştii nu sunt în slujba locuitorilor cinstiţi, ci a infractorilor, avem o grămadă. Cel mai recent, cazul de la Caracal. Dar vă mai amintiţi, desigur, de vestitul Şorici, şeful poliţiei din judeţul Neamţ, care pe lângă faptul că a făcut o demonstraţie de imbecilitate în direct, a mai şi susţinut cu subiect şi predicat că: „Cămătarii e oameni de treabă, care ajută alţi oameni”.
Situaţia din Poliţia Română de la acest moment o ştim cu toţii. De la şeful de post care nu vrea să înregistreze o plângere, până la comandantul care stă la şpriţuri când o fată răpită sună disperată la 112. Fiecare dintre noi s-a lovit cel puţin o dată de indolenţă, de nesimţire, de neprofesionalism, dar şi de rea-voinţă. Ce-i de făcut în continuare? Mai întâi şi-ntâi cred că ar trebui să ne stabilim noi ce vrem de la poliţişti. Ca apoi să ştim cum să elaborăm legile după care lucrează. Zilele acestea este în dezbatere publică recent promulgata lege a Poliţiei. În care se vorbeşte despre acordarea de puteri sporite oamenilor legii. Numai că, înainte de toate, trebuie să ne asigurăm că celor cărora le dăm puteri sporite ne apără cu adevărat, sunt chiar oameni ai legii, nu apărători ai infractorilor. Până la a vedea în ce constau aceste puteri sporite, să vedem pe mâna cui le dăm.
Ne puteți urmări și pe Google News
Iar pentru asta, trebuie capul să fie sănătos. Adică. Un ministru de Interne care nu doar să ocupe un portofoliu, că aşa i-a venit rândul de la partid sau este prieten cu cine ştie ce lider la putere în acel moment. Ci un om care să cunoască Ministerul Afacerilor Interne bine, nu să se rătăcească în drum spre el dacă nu-l duce în faţa scărilor maşina de serviciu. În al doilea rând, acest ministru competent să numească şefii de armă tot pe criterii de competenţă. Mai ales după venirea în fruntea instituţiei a izmenarului de manutanţă Gabriel Oprea, tot felul de şoferi sau de plutonieri, care şi-au luat bacalaureatul pe la 40 de ani, au devenit generali şi conduc domenii strategice din minister. Vremea lui Alimănescu a trecut.
A trecut şi cea a lui Dumitru Ceacanica, pe care am şi avut onoarea să-l cunosc. Dar nu se poate ca astăzi, dintre atâţia absolvenţi merituoşi, să nu fie niciunul într-o funcţie de conducere, pentru că nu are loc de pile, de tablagii care au ca singură calitate faptul că s-au pus bine cu şeful, fost şi el tot plutonier, sculat peste noapte general, prin cine ştie ce conjunctură. Şi abia după ce se vor întâmpla lucurile astea, adică după ce se va curăţa capul peştelui împuţit rău de tot, putem să discutăm şi despre puteri sporite date poliţişilor. Abia atunci putem vorbi despre faptul că pot umfla de pe stradă pe oricine. După ce ne vom convinge că sunt profesionişti şi nu ridică aiurea pe cine vor ei, după bunul plac.
Ca să mă refer numai la o singură prevedere din noul statut. Până acum, păţiţi de atâtea ori, avem tot dreptul să fim reticenţi. Nu am mai văzut în noua lege, despre răspunderea poliţistului. Care a căpătat şi el, practic, inamovibilitatea unui magistrat. Ancheta se desfăşoară sub îndrumarea unui procuror. Şi cu asta ne-am spălat pe mâini. N-a zis procurorul, nu facem. Tactică foarte bună, atunci când este vorba ca poliţistul, aflat în teren, să ia o iniţiativă. În acest caz, intervine o chestiune ilogică. Dacă totul se desfăşoară sub coordonarea procurorului şi poliţistul nu are nici o răspundere, este un simplu executant, de ce are nevoie de puteri sporite să te ridice de pe stradă, dacă i se pare că eşti suspect? Aici nu mai are poliţistul nevoie de procuror?
Deocamdată, până nu se vor pune toate acestea la punct, puterile și mai sporite pe care le cer poliţiştii, trebuie să mai aştepte. Până ne convingem, noi, cetăţenii polisului, al urbei, că le merită, ca să ne apere.
Recomandările noastre
