Retragerea SUA din nord-estul Siriei a fost un semnal major al câștigului obținut de Rusia în Siria.

Retragerea SUA din nord-estul Siriei a fost un semnal major al câștigului obținut de Rusia în Siria. Da, Rusia a preluat pe deplin controlul în statul sirian, dar a moștenit nu numai postura avantajoasă care îi dă relevanță de prim plan și un rol dominant în Orientul Mijlociu, dar și responsabilitățile și toate confruntările dinregiune în sarcină.

Pentru că Rusia lui Putin trebuie să gestioneze, dacă nu să soluționeze toate problemele regiunii, după ce marți expiră încetarea focului dintre armata turcă și gherilele kurde YPG/PYD negociată de vicepreședintele Mike Pence.

Mai întâi, poliția militară rusă a preluat pozițiile la linia de demarcație între zona de siguranță solicitată de către Turcia și zona kurdă. Practic, trupele ruse, împreună cu companiile militare private ruse, patrulează și stau în cătarea puștilor între turci și kurzi. Dar oricât ar părea de paradoxal, postura de asta – fără a beneficia de nici un mandat ONU - între două forțe combatante care se urăsc de moarte nu e cea mai complicată situație pe care o are de gestionat Rusia lui Putin.

Altele sunt și mai complexe.

Este vorba despre intrarea în regiune a trupelor loiale lui Bashar al Assad, așa numita armată siriană. Numai că aceasta nu mai are nimic a face cu cea care exista acum opt ani, la începutul conflictului, alcătuită majoritar din allawiți. Azi coloana vertebrală a armatei siriene e alcătuită din iranieni, unii dintre ei deja cu cetățenie turcă, alții nu, cu toții legați de Teheran. Alături de ei se află miliții șiite pro-iraniene și reprezentanții direcți ai forței Al Quds a Gardienilor Revoluției Islamice, forțele destinate misiunilor externe ale Iranului. Această prezență, autorizată de kurzi după retragerea americană și care a ajuns foarte repede pentru prima oară în 8 ani în zonă este, de asemenea o mare durere de cap pentru Moscova.

Mai întâi, pentru că aici se conturează două noi forțe aflate în conflict care sunt despărțite de către trupele ruse: forțele pro-guvernamentale – împănate cu miliții șiite pro-iraniene și trupe iraniene – care se confruntă dintotdeauna cu Armata Siriană Liberă, forțele siriene sunnite ale opoziției, multe dintre ele radicale și islamiste care flanchează Armata turcă. ASL este unul din cei mai înverșunațim dușmani ai regimului al Assad, vine cu multă frustrare strânsă, pregătire și dorință de răzbunare, iar Armata turcă nu va fi în stare să impună același respect față de patrulele ruse pe care îl au soldații turci, mai mult, la vederea uniformelor armatei siriene, combatanții ASL vor lua, cu certitudine, foc și vor dori să-și consume răzbunările visate în timpul perioadei de exil.

Nu în ultimul rând, o a treia situație complexă care rămâne în brațele rușilor este cea a confruntării sectare sunniți-șiiți de pe teren. Armata siriană loialistă a lui Al Assad și milițiile șiite pot produce cicniri majore și cu kurzii, pe baze etnice, dar sigur au toate instrumentele de confruntare cu trupele sunnite, milițiile arabe și turcomane din ASL dar și cu armata turcă. Și dacă între Armata turcă și trupele formale iraniene de pe teren pot fi elemente de respect și evitare a confruntării – și acestea nu se știe cât timp – toate celelalte categorii de forțe se vor angaja fără rezerve în lupte fratricide pe baze sectare, peste o linie fragile apărată tot de trupele ruse care le separă.

Deci pentru Rusia, a fi între linii presupune aducerea de noi trupe de acasă, pentru a acoperi golul creat de retragerea americană, dar și de lungimea frontului nou creat de operațiunea turcă. Aici neînțelegerea rezultată din ambiguitatea acordului de încetare a focului turco-kurd (nerecunoscut ca atare de Ankara, care refuză să numească PYG/YPD ca partener pentru că o consider organizație teroristă) este evidentă: oficialii americani vorbesc despre o secțiune de 120 km între Ras al-Ayn și Tal Abyad, o porțiune la mijlocul frontierei turco-siriene în zona kurdă, pe când partea turcă dorește ca zona de Securitate cu adâncimea de 32 de km să se extindă pe toată frontiera, pe distanță de 440 km, de la est de Eufrat la frontiera irakiană.

Trupe noi, costurile asumării rolului de putere dominantă în regiune, asumarea de morți și răniți în armata proprie, situarea între trei categorii de dușmani ireconciliabili – turci-kurzi, Armata siriană loialistă-Armata Siriană Liberă pro-turcă, sunniți-șiiți – dublează problema din adâncime a relației trupelor regimului Al Assad-trupe kurde din autoapărarea YPG-PYD.

Dar mai apare o mare problemă, nesoluționată până la capăt: Daesh-ISIS, autointitulată Stat Islamic. Deja Kremlinul a anunțat preocupări asupra faptului că milițiile kurde au plecat de lângă taberele unde se aflau luptători ISIS și familiile lor, cu precădere cei străini, iar trupele turce nu au preluat controlul, astfel că aceste grupuri s-au răspândit în toată Sirias au au plecat spre casă, în țările de origine. Deja Ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov, a început să profite de noul rol de lider și să dea vina pe politicile americane în regiune, denunțând procesele care au dus la un adevărat colaps al Siriei, separatism kurd, crearea formațiunilor diverse cvasi-statale la Est de Eufrat, confruntările între kurzi și triburile arabe. Dar preocuparea majoră rămân militanții ISIS din Rusia și din statele CSI care revin acasă și riscă să creeze probleme și instabilitate din nou în Nordul Caucazului dar și în Asia Centrală, acolo unde responsabilitatea securității e asumată tot de către Rusia.

De altfel, Vladimir Putin a avut o primă luare de poziție extrem de îngrijorată, încercând să avertizeze statele din regiune dar și, indirect, propria populație în legătură cu această perspectivă a revenirii luptătorilor străini din Daesh/Stat Islamic. E vorba despre luptători radicalizați, jihadiști, cu ideologie dar și cu cunoștiințele războiului de gherilă practicat în Irak și Siria. La Forumul CSI de la Ashgabat, în Turkmenistan, Vladimir Putin a avertizat despre revărsarea luptătorilor jihadiști asupra statelor CSI. Majoritatea luptătorilor ruși din aceste grupuri pleacă direct în Caucazul de Nord, cu precădere în Cecenia și Daghestan, acolo unde pot lansa rapid instabilitatea cunoscută până acum 10 ani.

E vorba despre câteva sute de militanți ruși, câteva mii la nivelul statelor Asiei Centrale, suficient de mulți pentru a genera o insurgență și război de natură teroristă în curtea Rusiei însăși. Întâlnirea Putin-Erdogan de marți de la Soci este de primă importanță pentru toate aceste probleme. Relația Rusia-Turcia intră într-o nouă etapă, în care provocările bilaterale cresc în mod exponențial, așa cum cresc și în interiorul formatului Astana cu care Putin a preluat controlul în Siria încă de la început, prin asocierea cu Turcia și Iran. Acum toate rivalitățile pro-anti-Assad, sunniți-șiiți, poate chiar Turcia-Iran, ca să nu mai vorbim pe cele care implică situația lui Al Assad, se află pe masa lui Putin, ca să nu vorbim despre factorul Israel și politicile sale militare punctuale anti-iraniene în regiune.

Astfel că Rusia se confruntă deja cu o altă problemă ce decurge din responsabilitate ce vine odată cu asumarea controlului și posturii dominante în Siria.