Printul, un bun national

Adam Popescu
27 octombrie 2007, 03:00

Amintirile lui Ion Cupen.

Dobrin parea un extraterestru parasutat de pe o planeta secreta, ca sa-i fericeasca pe pamanteni. Juca fotbal cu o dezinvoltura dezarmanta, dribland cu aerul ca trage dintr-o pacatoasa de tigara, savurandu-i aroma. Aparea pe culoare nepazite si pasa, la deruta, uitandu-se in directie opusa, in intampinarea unui coechipier ce aparea tot pe un culoar nesupravegheat.

Suta la poarta fara efort aparent, cu voluptatea cu care ar fi inhatat o halba de bere de pe tejgheaua unui bar. In ciuda atator calitati, nu era un zeflemist. Din contra, avea o indarjire strunita cu har, ca a fachirilor pusi pe treaba. De pe culmea maiestriei sale, mangaiat de o noblete de om superior, n-a faultat niciodata cu intentie, n-a hulit, n-a complotat, n-a barfit, cu alte cuvinte, s-a sustras din tulbureala in care se zbenguie cu patos fotbalistul roman. Raspunzand la atacul de deposedare prin fenta si la agresiune printr-o privire ironica, Dobrin si-a atras respectul jucatorilor si adularea spectatorilor.

Avand constiinta propriei valori si-a dominat si adversarii, si coechipierii, si antrenorii, si conducatorii. Cu toti acestia nu a incheiat decat tratate de coexistenta. De iubit n-a iubit decat publicul, singura categorie cu care targul se facea corect: ii dadea talentul, fantezia si sudoarea lui, ingemanate intr-un mare spectacol. Primea, in schimb, mai mult decat aplauze si ovatii: sufletul pe tava al impamantenitilor stadioanelor. Asa se si explica jalea nationala care scalda azi moartea eroului.

Furtuna Caetano a lovit năprasnic. Nu a mai nins atât din 1956

Horoscopul lui Dom’ Profesor - 23, 24 noiembrie 2024. Pluton în Vărsător

Obolul afectiv Am avut ocazia sa masor afectiunea convertita in lei a celor cu dare de mana, incantati de vecinatatea Printului. Era dupa un meci, acasa, in care facuse furori, ca mai mereu. Ne intalniseram in centrul urbei. I-am propus un interviu, despre care amandoi am avut parerea ca trebuie musai stropit. Eu aveam o nenorocita de diurna in buzunar, el doar lanturile de aur si ghiulurile, evident, nesanjabile. „Urca, nea Ioane, in masina!”, m-a indemnat.

A tasnit pe contrasens si a luat un viraj scrasnit pe doua roti, sub privirea complice a unui agent de circulatie ce inghetase cu mana la chipiu. Am ajuns repede in capul dealului, in curtea stadionului, unde suporterii mai torceau inca povestea meciului. Gicu a franat brusc, coborand geamul portierei. S-au repezit ca niste ulii fara gheare. Dobrin a spus ceva nedeslusit. O ploaie de „sute” a inceput sa-i cada in poala, inundand cabina. A demarat in tromba.

„Bine, dar cum mai poti sti cat si cui sa mai dai inapoi?”, am intrebat eu. Mi-a strivit naivitatea, vag amuzat, cu privirea lui galbena, de tigru, infipta in ochelarii mei. „Ce, bre, vrei sa-i jignesc? Nu-ti face griji, astia-s parlagii, de doua ori mai bogati decat noi”, a sunat raspunsul.

Dar nu numai invartitii vremii aveau baierele inimii si ale pungii deznodate cand era vorba de Gicu. Odata, intr-o iarna cainoasa, cand FC Arges se afla in cantonament la cabana Voina, la ora pranzului s-a deschis usa braseriei. O pala de vant nabadaios si rece a impins parca de la spate o mogaldeata.

Era un pui de taran de prin partea locului, venit pe jos, peste culmi, ostenit si infrigurat, auzind ca febletea sa se afla prin apropiere. S-a apropiat de masa unde Dobrin ramasese cu lingura in aer. Cu ochii umeziti de emotie a scos de sub cojocel o portocala si a intins-o idolului, dupa care a disparut tot ca un abur, asa cum se ivise. Cand mi-a povestit aceasta scena, vocea dogita a Printului din Trivale sovaia poticnita in duiosie.

Ultima intalnire

In vara lui 2006 am facut o vizita la Scoala de fotbal a lui Dobrin dintr-o latura a Pitestiului, in gura drumului spre Valcea. In biroul lui, pe un perete trona poza inramata a lui Florentino Perez, fost presedinte la Real Madrid, care-i dedicase o urare insotita de autograf. De unde reiese ca pe „Santiago Bernabeu” statuia lui Dobrin s-a intrupat din amintirea senzationalului meci prestat de el la retragerea festiva a lui Gento.

Imi povestea acum, cu un zambet sugubat, ca intr-adevar facuse o partida mare, desi chefuise vartos in preajma evenimentului, sarbatorind primul titlu castigat cu FC Arges. Cu alte cuvinte, talentul lui urias putea sa sfarame toate canoanele vietii sportive. Dupa care am alunecat evocarile inspre dureroasa absenta in teren de la Mondialele mexicane, cand un conducator de delegatie, doi antrenori si sase tricolori, toti de sorginte dinamovista, l-au blocat, razbunand refuzul Printului din Trivale de a se inrola sub steagul alb-rosu.

Il priveam pe Gica cum trage din tigara cu nesat, compensand parca interdictia anterioara de a mai duce paharul la gura. Ma aflam in fata unui monument in care atunci, la Guadalajara, cateva pasarele se scapasera in crestetul lui. Ei, si!? Aveam de-a face cu un simbol, iar simbolurile sunt intangibile ca pata de lumina. Gicu ne-a parasit fara sa dispara. S-a mutat doar in cartea de istorie.

ACASA

Gicu si Gica

Nimeni nu-i spunea pe nume, Nicolae. Poreclele uzuale: Gicu, Gascanul, Para, Printul din Trivale. Trebuie sa recunoastem ca intre primele trei si ultimul exista o prapastie. Cam ca pe „strandul” argesean unde a deprins smecheria driblingului, iar prima de gol se numara in chistoace si vestiarele celor mai mari stadioane ale lumii in care a calcat.

Printr-o frumoasa coincidenta, pe consoarta lui avea sa o cheme Gica. Gicu si Gica, un duet armonios. Gicu i-a oferit faima, prestigiu si opulenta, Gica, tinandu-l din scurt in haturile unei casnicii trainice, i-a indiguit boemia si i-a prelungit cariera. Impreuna au un flacau zdravan, pe nume Dan, care n-a pasit pe urmele tatalui, in ciuda eforturilor acestuia. Dovada ca talentul nu se mosteneste, fiind doar un har picurat de Dumnezeu peste aluaturi framantate de ingeri.