Mircea Cartarescu: "Partea mai proasta e ca nu ne indreptam, nici acum, spre alegeri anticipate, ci spre o guvernare care ar putea sa nu fie mai breaza, a celeilalte jumatati a defunctei Aliante D.A.".

Iata ca, in fine, avem depusa o motiune de cenzura impotriva cabinetului Tariceanu II. Nu trebuie sa ne impiedicam de titlul ei apocaliptic: „O mie de zile de haos ale guvernarii liberale de dreapta”, sau asa ceva.

Este doar cea mai mica absurditate ce se leaga de aceasta mult-discutata motiune. Pentru ca ea insasi pare un fruct de neinteles al unei situatii de haos politic total, care nu priveste doar guvernul, ci intregul corp politic romanesc: clasa politica, partidele, institutiile statului. Nu mai suntem intr-o perioada de tranzitie.

Nu se mai poate spune ca suntem la inceput in politica democratica si ca vom progresa cu incetul, ca vom invata cu incetul regulile politicii. Stim regulile democratiei, dar nu vrem sa jucam dupa ele, caci sub ele, mult mai adanc sapate in uzantele noastre, sunt legile pamantului: bizantinismul putred de corupt, patriarhalismul autoritar, cultura invidiei si a resentimentului, reaua-vointa si reaua-credinta, mitocania bazala, ireductibila, a multora dintre noi.

Faptul ca in acest moment avem un ministru al justitiei cercetat intr-un caz de coruptie este o ilustrare perfecta a derutei noastre actuale. Un mai bun simbol national nici nu puteam gasi.

Povestea motiunii lui Mircea Geoana i-ar parea fireasca unui observator din afara: ce e mai normal decat ca un partid de opozitie sa depuna o motiune de cenzura contra guvernu-lui, mai ales a unui guvern alcatuit din membrii partidului advers ca ideologie si interese? Dar politica romaneasca este un joc de umbre chinezesti, in care nimic nu este cum pare.

Mai intai, guvernul Tariceanu II, de fapt, nu guverneaza. In acest moment, el nu are sprijin politic in parlament, iar partidul liberal care e-n spatele sau nu are sprijin electoral. Povestea isi are radacinile in primul an de guvernare al aliantei D.A., cand primul guvern Tariceanu a-nceput sa fie atacat sistematic de presedintele Basescu pe chestiuni de incorectitudini in gestionarea puterii: trafic de influenta si coruptie.

In aceasta disputa am fost initial de partea liberalilor (cu care am si votat, sistematic, de la Revolutie incoace). Aveam sentimentul ca Basescu le pune, pur si simplu, bete-n roate guvernantilor, ca nu-i lasa sa lucreze. Mai tarziu am inteles, progresiv, ca guvernarea Tariceanu era grav influentata de uriase interese economice, ca era pusa in slujba unei plutocratii a carei imbogatire era favorizata prin influenta directa si chiar prin legi.

Si ca aceasta situatie nu servea interesele nationale. Faimosul bilet al primului-ministru, care certifica situatia, a declansat razboiul total, care nu s-a mai stins de-atunci, dintre presedinte si Tariceanu. Pentru ca Traian Basescu nu lovea numai in interesele economice ale liberalilor, ci si in opozitia parlamentara marcata de trecutul comunist (Iliescu, Voiculescu, Vadim Tudor), am asistat apoi la cea mai bizara alianta pe care o minte bolnava ar putea sa si-o inchipuie: a liberalilor cu national-securistii.

Aceasta alianta, o spun cu sincera tristete, a distrus partidul (si mitul) liberal. Conjuratia anti-Basescu a fost zdrobita de electorat cu un incredibil 75%, si de-atunci prim-ministrul n-a mai guvernat, ci doar a luptat disperat pentru supravietuire.

Pe de alta parte, Partidul Social Democrat n-a fost, practic, in ultimul timp, in opozitie, ci la putere. El a sprijinit din umbra guvernul, prin santaj, fortandu-l sa dea legi cu caracter mai curand socialist decat liberal. PSD a prelungit, de fapt, agonia guvernului actual, care fara sprijinul sau ar fi cazut de mult. Prin urmare, motiunea de cenzura cade acum intre adversari de drept, dar aliati de fapt.

Este, oricum ai privi-o, un gest absurd, ca si cum mana mea stanga ar da o motiune mainii mele drepte. S-au discutat indelung „ratiunile” acestei idei a lui Mircea Geoana, fara ca fondul ei irational sa cedeze analizei. Daca o privim ca pe-o batalie din razboiul PSD-ului cu „dreapta” de la guvernare, ea n-are niciun rost: daca guvernul cade, nu va veni PSD la putere, ci PD, probabil impreuna cu PLD, latura pro-Basescu a liberalilor.

Iar ca Geoana sa fie numit prim-ministru de catre Basescu e o dulce iluzie, oricat de curva ar fi politica romaneasca. Deci, Geoana si partidul sau nu aveau, aici, nimic de castigat. Putem sa privim insa problema si altfel, sa spunem ca adevarata lupta a sefului PSD nu tine de strategiile partidului pe marea scena politica a tarii, ci de asigurarea suprematiei grupului sau in propriul partid si de eliminarea adversarilor. Ca e, adica, o lupta interna. Sa concedem acestei lupte chiar si faptul (improbabil) ca ea se da pentru modernizarea si curatarea patidului.

Se stie ca in Partidul Social-Democrat exista mai multe centre de putere care lupta acerb unele contra altora. Ca unele sunt mai curand retrograde (zona Iliescu, Nastase, Mitrea), iar altele, ca faimosul grup din Cluj, „progresiste”. La ce foloseste si cui, prin urmare, motiunea? Daca ea pica, evident Mircea Geoana pierde sefia partidului.

Efectele in PSD vor fi oribile si salutare in acelasi timp, caci partidul va fi dus iar pe cele mai inalte culmi de Iliescu sau de protejatul sau cu matusa si termopane, spre ruina sa totala. Daca motiunea trece, tot lui Geoana i se va reprosa ca a deschis, prosteste, calea catre guvernare unei aliante tot „de dreapta” (care, pe deasupra, nici nu va mai avea comert cu PSD-ul), ridicand, oricum ai lua-o, mingea la fileu aceluiasi presedinte Basescu. Concluzia? Absurd total, stupiditate totala.

Partea mai proasta e ca nu ne-ndreptam, nici acum, spre alegeri anticipate, ci spre o guvernare care ar putea sa nu fie mai breaza, a celeilalte jumatati a defunctei aliante D.A., cu moartea careia au murit si sperantele noastre.