Calin Hera: "Romania autentica e refugiul bine-venit atunci cand politica o ia razna."

E tara fara E-uri de la Muzeul Satului, cu oameni intelepti si primitori, cu straie populare imaculate. Cat de reala e aceasta poza? Cu ce pret poate deveni reala? Ce alegem: darapanarea romaneasca sau renovarea britanica?

Intrebarea nu e intamplatoare. Apare in contextul in care discutam, de-o vreme, despre implicarea fundatiilor britanice in conservarea satelor sasesti din Transilvania. Ce ramane in urma lor? Cat de mult trebuie sa tinem la autenticitatile noastre, in ce doza trebuie sa acceptam influentele dinafara? Si cat de mult trebuie sa ne implicam noi insine si in ce fel? Nu veti gasi aceasta tema de dezbatere publica in Romania politicienilor pentru ca ei, vedetele, au alte socoteli.

In afara de frumusetea satelor sasesti din Transilvania, locul e binecuvantat si de curatenia aerului si a solului. Saracia celor ramasi aici dupa plecarea sasilor a actionat paradoxal: n-au fost bani pentru ingrasaminte chimice, asa ca pamantul a ramas neotravit. Acum, aici se poate face agricultura ecologica, constata britanicii, fermecati de biodiversitatea transilvana. Si incep discutiile.

Cat de romanesc-sasesc va fi satul reinviat prin programe Sapard cu ajutorul unor fundatii coordonate de britanici? Cat de mult vor influenta locul sasii reintorsi in tara dupa ce au trait 10-20 de ani in Germania si s-au obisnuit cu un anumit confort, au deprins anumite obiceiuri, au adoptat un nou stil de viata? Si care e alternativa? Iata trei povesti.

Prima. Era prin toamna anului 1989. Coboram din Muntii Vrancei. Ploua, imi simt si acum plamanii curati numai gandindu-ma la aerul acela. Pe deal, am intalnit un om care culegea melci. Timp de o ora, a povestit, fabulos, asa cum numai pe Radu Anton Roman l-am mai auzit, cum pregateste el tocana de melci, la foc molcom.

Ne-a imbiat la masa, in coliba lui de la marginea satului. N-am putut ramane pentru ca aveam cale lunga si timp scurt. Dar am ramas cu dorul acelei tocane de melci. E ceva din Romania autentica in aceasta amintire a mea?  

A doua. O localitate uitata de lume din Muntii Sureanu. Eroina: o femeie de 78 de ani pentru care timpul a stat in loc. „Fugi, domnule, de aici, i-a spus ea reporterului, cum poti sa-mi zici ca Ceausescu a murit? Mi-au mai spus mie unii acum cativa ani, dar cum sa-l puste?!”.

Femeia n-are curent electric, n-a auzit de telefoane celulare, de Coca-Cola, ori de antene de satelit si nici nu-i trebuie asa ceva. E fericita cu darapanatura in care traieste, de 3X2,5 metri si n-ar da raiul din jur pentru nimic in lume. Peisajul din fotografii e idilic, personajul si casa se sprijina doar unul pe altul; cand va fi sa se darame, vor cadea impreuna. Si totusi, e Romania autentica aceasta saracie maiestuoasa gratie ignorantei, inapoierii?

A treia poveste e despre parintii care nu-si mai duc copiii la tara, in vacante. Copiii de azi nu mai stau fara messenger sau Jetix. Ei nu pot pricepe de ce trebuie sa mearga in fundul curtii intr-o ghereta puturoasa si nici de ce trebuie sa se spele la lighean. Lor nu le mai place laptele proaspat de vaca si nu stiu sa deosebeasca rata de gasca sau oaia de capra (dar stiu, de la Zoo, diferentele dintre un leopard si un tigru). Cat de mult pierd copiii de azi?

Asadar, cum e mai bine? Mai bine e sa nu se duca tara de rapa. Prefer sa traiesc globalist decat sa mor autentic. Iar mai bine si mai bine e sa te adaptezi istet. Implicandu-te. Cand oare vom alege politicieni preocupati de lucrurile importante, nu de fitile politicianiste?