Vladimir Tismaneanu: "Nu m-am grabit sa scriu despre disparitia lui Octavian Paler".

Am preferat sa las sa mi se aseze gandurile, fiind vorba de un om de care, la un moment dat, am fost foarte apropiat. L-am cunoscut in februarie 1990 cand, impreuna cu Dorin Tudoran, am revenit in tara pentru o scurta vizita, dupa atatia ani de exil si lupta antitotalitara.

M-am bucurat sa comunic cu el, sa simt ca ne intalneam ideatic sub semnul refuzului imposturii feseniste. Sau, mai adanc, sub semnul admiratiei pentru Camus si Havel. I-a sfidat pe Iliescu si Brucan, reamintindu-le ca fostii nomenklaturisti ar trebui sa nu accepte demnitati de varf in noua viata politica. El, personal, nu a acceptat nicio pozitie institutionala in noile structuri.

Cand a vizitat prima data Washingtonul, cred ca in toamna anului 1990, l-am insotit, impreuna cu Anca Hassing, la discutiile de la Departamentul de Stat. Nu era un om al aluziilor: se exprima limpede si direct. Pozitia lui a contat, sunt sigur, in atitudinea critica a SUA fata de regimul Iliescu - Roman.

A locuit mai intai la Dorin Tudoran, apoi, cateva zile, la mine. Pe atunci, nu aveam niciun fel de divergente. Am tradus pentru „New York Review of Books”, in martie 1990, cateva articole ale domnului Paler aparute in „Romania libera”. Intre acestea, „Nevoia de franchete”, un text acuzator la adresa uzurpatorilor Revolutiei.

Nu au aparut: editorii le considerau mult prea pesimiste, probabil. Casandra de la Bucuresti nu se insela insa. Iliescu, Roman, Magureanu etc. au continuat cu planurile lor, iar Octavian Paler a devenit tot mai mult un sceptic dezabuzat.

Nu-si gasea locul intr-o lume a profitorilor si saltimbancilor, a trepadusilor si oportunistilor. Detesta visceral balcanismele miticiste. Intr-un articol din 1990 marturisea ca era tot mai mult cuprins de o stare de greata. Aceea de gratie se evaporase rapid.

A fost un spirit autentic deschis spre marile valori culturale. Nu a meritat nicicum atacurile odioase din anii ‘90, venite dinspre „Romania Mare”, dupa cum nu a meritat sa fie ridicat in slavi postum de de-alde Paunescu, Cristoiu si, horribile dictu, Vadim.

Si-a urmarit doar ideile, nu si interesele. Iata un fragment dintr-o interventie televizata a sa pe Antena 3, dupa discursul lui Traian Basescu de condamnare a regimului comunist si reactia isterica a lui Vadim: „Nu inteleg cum e posibil ca intelectuali care au reprezentat ceva in Romania inainte de ‘89, cum au fost Andrei Plesu, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, sa fie acoperiti cu fel de fel de ocari.

Adaug evident si pe Dorin Tudoran, neaparat, pentru ca sa se vada ca nu sunt simbriasul domnului Voiculescu aici. In aceeasi masura, nu cred ca e vina mea ca domnul Corneliu Vadim Tudor, care mi-a batjocorit numele ani de zile, scriindu-l cu doi de „l” in „Romania Mare”, s-a folosit acum de numele meu pentru a combate raportul „Tismaneanu”.

Nu e, cred, o vina a mea. (...) Eu sunt un lup singuratic, cu alte cuvinte, nu sunt afiliat niciunei haite si nici nu doresc sa ma afiliez in niciun fel. Eu am sa-mi duc crucea de lup singuratic - e blestemul meu de solitar - pana la capat...”.

Vorbea nu doar moralistul Paler, dar si omul vulnerabil, indurerat ca ajunsese in compania unor indivizi pe care ii dispretuise vreme de decenii. 

Nu am apucat sa vorbim despre condamnarea comunismului in 2006. In Raport, am fost atenti sa precizam ca, desi la un moment dat membru al aparatului ideologic, Paler s-a delimitat si detasat, devenind, mai ales dupa 1987, un critic esopic, dar real, al sistemului.

Cititorii mai tineri nu stiu probabil ca in 1988 s-au organizat sedinte de demascare a lui O. Paler drept autor „negativist”. A fost solidar cu Mircea Dinescu si cu Andrei Plesu. Dupa decembrie 1989, a sustinut, ca prim director al „Romaniei literare”, implicarea scriitorilor in politica.

Tocmai de aceea, am fost surprins si intristat sa observ glisajul sau tarziu catre o tabara cu care nu putea avea de fapt nimic in comun. Paler cu Cristoiu? Eventual ca invitat special, dar ca parteneri de dialog? Si unde, pe „Antenele” programate obsesional anti-Basescu?

„Moartea transforma viata in destin”, scria Malraux, unul dintre autorii sai favoriti (din cate imi amintesc). Sa privim asadar drumul catre moarte al lui Octavian Paler drept o continua lupta cu ingerul istoriei. Sa nu ne grabim sa-l judecam si sa-i acordam creditul binemeritat pentru ca a stiut sa vada lumina atunci cand atatia continuau sa bajbaie prin pestera celui mai dezolant conformism.

Dl Paler a fost un intelectual veritabil al unui veac in care nu putini au capotat moral. A traversat cosmarul dictaturii stiind sa iasa la liman in chip demn. A primit multe lovituri sub centura. Si-a urmat gandurile si valorile.

Chiar cand m-am aflat in dezacord cu el, i-am pretuit rectitudinea si onoarea. Raman in urma lui eseuri de mare eleganta, reflectiile unui moralist veritabil, precum si o opera de fictiune care apartine sub semnul vesniciei literaturii romanesti in ceea ce a dat aceasta mai sincer.