Radu Paraschivescu: "Capitala traieste de cateva decenii sub tirania cenusiului".

Toaleta ei contine toate nuantele acestui compromis cromatic. Oricata bunavointa am avea, adevarul ne ranjeste in fata si ne sileste sa-l rostim: culoarea definitorie a Bucurestiului e griul.

Uitati-va la blocurile care marginesc bulevardele, la cladirile vechi din centru, la o buna parte dintre sediile ridicate dupa 1990 si va veti convinge: cinstim „Romania pitoreasca” incluzand-o in programa scolara, dar ne despartim de aceasta formula cand vine vorba sa facem ceva.

Gribbentrop si Molozov, arhitectii Bucurestiului contemporan, si-au impus punctul de vedere fiindca au gasit un spatiu care le-a admis toanele si au dat peste o populatie gata sa carteasca, dar nu sa puna osul.

Multe strazi insemnate ale orasului au ranile la vedere. Sunt rani pansate cu placaj si acoperite de praf. Arata rau, miros urat si sugereaza un aliaj imbatabil de neglijenta si nepasare.

Cine trece pe langa blocul Gambrinus, care adapostea si Hotelul Cismigiu, are impresia ca o mana buclucasa l-a luat din Bucuresti si l-a mutat intr-un Sarajevo abia iesit din bombardament.

Nimic nu conserva poezia de altadata a locului. In loc de musterii cu chef de vorba, sobolani forfotind nervos. In loc de halbe gulerate, cercevele desprinse si ferestre ca ochii unui orb. In loc de voie buna si culoare, pestilenta si colcaieli promiscue.

In loc de interventia edililor, o apatie insurubata in spatele alibiurilor clasice: ba o chichita juridica, ba un mostenitor neprevazut, ba un litigiu irezolvabil, ba o retrocedare esuata.

Gribbentrop si Molozov pot fi mandri. Au izbutit, cu complicitatea localnicilor, sa preschimbe micul Paris intr-o asezare stirba, amorfa si decazuta. Pe vremuri Bucurestiului i se spunea Ceauschwitz - aluzie la intentiile exterminatoare ale lui Ceausescu. Astazi pana si apetitul pentru hazul de necaz s-a curbat sub presiunea altor urgente.

Capitala are doua porecle - Manelopolis si Copenspaga - fara ca vreuna dintre ele sa sageteze monotonia peisajului sau indiferenta celor pusi sa-l invioreze. Sigur, blocul Gambrinus, cu zidurile lui coscovite, cu zdrente din afise de tot felul, cu griul lui strivitor, e un caz aparte.

Aici pasivitatea primariei nu ingroapa doar un succes arhitectural, ci si o sursa de folclor urban inter- si postbelic. Cladirea e pe cat de frumoasa, pe atat de bogata in amintiri, desi Gambrinusul lui Caragiale nu se afla pe actualul bulevard Regina Elisabeta, ci la cateva sute de metri distanta. Dar blocul Gambrinus e doar o borna pe traseul paraginei bucurestene.

Exista o multime de ruine din care Gribbentrop si Molozov au durat templele dispretului citadin: cladirea Bibliotecii Nationale de pe malul Dambovitei, fostul viitor Muzeu de Istorie a Romaniei, preluat - zice-se - de Casa Radio si napadit de balarii, zecile de imobile imunde din centrul vechi (zona Blanari-Gabroveni-Covaci-Selari), fantomele cinematografelor Feroviar si Dacia din zona Garii de Nord, umbra magazinului Sora din aceeasi parte a orasului si cate altele. Toate impachetate in aceeasi uniforma cenusie, toate strajuind intr-o mutenie trista drumul nostru spre depresie.

Pactul Gribbentrop-Molozov a functionat nestingherit. Cei care l-au pus in practica au lucrat fara fisuri. Cenusiul bucurestean te inghite din clipa cand iesi din casa, daca nu ai sansa de-a locui la sosea sau intr-o zona selecta.

Incerci sa te scuturi, dar n-ai scapare. Te-ai incolonat in armata stafiilor gri care misuna cu disperare in fata, in spatele si in jurul zidurilor. Cautand o lumina si niste culori despre care au citit candva, dar in a caror existenta aproape ca nu mai cred.