Vladimir Tismaneanu: "Triada Paunescu-Vadim-Iliescu a devenit emblematica pentru mentinerea Romaniei in zona crepuscular-comunista."

Triada Adrian Paunescu-Vadim Tudor-Ion Iliescu a devenit emblematica pentru tot ce tine de mentinerea Romaniei in zona crepuscular-comunista. Este intristator sa vedem ca alaturi de acestia se manifesta cu stridente discursive alarmante chiar un Adrian Severin, fost ministru de externe PD si adversar, cel putin verbal, al extremismului etnocentric.

Sa revin la cei care dau titlul acestui articol. Paunescu a fost odinioara un poet talentat, cu vagi accente nonconformiste. Lucrul acesta este spus limpede in Raportul Comisiei de analiza a dictaturii comuniste. Din nefericire pentru talentul cu care era inzestrat, Paunescu a ravnit si a dobandit statutul de rapsod al „epocii de aur”.

A scris rusinoase poeme de preamarire a cuplului dictatorial, a organizat spectacole grotesti in care s-a urmarit spalarea pe creier a catorva generatii de tineri. Ceea ce numim „socialismul lui Ceausescu” este inseparabil de aceste exercitii de adulatie a „omului providential”, cel care, spre a o cita pe Elena Ceausescu, „se naste la o mie de ani”. Indiferent de mai mult decat relativa marginalizare a lui Paunescu in ultimii ani ai dictaturii, el a fost unul dintre pilonii ei ideologici.

Tocmai de aceea este obscena pretentia sa de a se prezenta acum drept un veritabil social-democrat. Interviul recent din „Cotidianul” este pe cat de prolix, pe atat de lipsit de demnitate. Nu mai vorbesc de mizeria etica pe care o reprezinta referinta la Raportul in care se examineaza represiunea comunista drept „un closet public”.

Vadim Tudor a fost si ramane un biet epigon al lui Paunescu. Ceea ce spune mult despre complexele care il macina, despre invidiile si frustrarile ce-l mistuie. Daca Paunescu a fost candva apropiat de Bogza, Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Marin Preda, Ivasiuc si Breban, deci de scriitori care reprezentau directia liberala in anii ‘70, Vadim a fost de la inceput asociat cu „Saptamana” barbista. A vociferat mereu asa cum i-a poruncit „patronul”.

Articolul „Idealuri”, de care Vadim este atat de mandru si astazi, a dat tonul ofensivei neo-pasuniste si xenofobe care avea sa faca ravagii in perioada de criza acuta a sistemului. Vadim si camarazii sai au atacat cu feroce inversunare postul de radio Europa Libera, au calomniat personalitati de marca ale culturii nationale.

Iata-l acum pe Alcibiade/Vadim dandu-i lectii culturale lui Gabriel Liiceanu, „vinovat” de invocarea Hannei Arendt alaturi de Heidegger si Platon  - „o obscura zmangalitoare de hartie din Israel, care nu figureaza in nici o Enciclopedie aparuta in tara (ultima, Editia Cartier) pe nume Hannah Arendt (credem, repetam, ca-i femeie, desi s-ar putea sa fie barbat)”.

Vadim vorbeste in termeni injuriosi despre una dintre principalele ganditoare politice ale secolului douazeci, fosta studenta a lui Heidegger si Jaspers, autoarea lucrarilor clasice „Originile totalitarismului”, „Conditia umana” si „Eichmann la Ierusalim - Eseu despre banalitatea raului”.

Corespondenta dintre Hannah Arendt (care a trait in Statele Unite, dupa ce a fost fortata sa plece din Germania nazista) si magistrii ei Heidegger si Jaspers contine pagini extraordinare despre marile teme ale reflectiei metafizice dintodeauna: relatia dintre „vita activa” si „vita contemplativa”, polis si individ, responsabilitate si culpabilitate. Inspirata de Kant, Arendt a definit exemplar problema Raului radical. Pentru Vadim, nationalismul de parada este insa mai mult decat suficient.

Cunostintele sale de filosofie sunt dubioase. Numai un ignar putea scrie cu atata insolenta aroganta despre cea in a carei opera  Heidegger si Jaspers au vazut o implinire a gandirii filosofic-politice in tragicele conditii ale dezastrelor totalitare ale secolului trecut. Ura viscerala pentru carturarul democrat Gabriel Liiceanu il face pe CVT sa-si dezvaluie vasta incultura filosofica.

In loc sa descopere elemente „fascistoide” in propria sa ograda, Ion Iliescu il mai ataca o data pe Traian Basescu, vituperand impotriva condamnarii comunismului. Departe de a-l stingheri discursul violent al peremistilor (aliatii de azi ai lui Mircea Geoana si Adrian Severin), Iliescu isi retraieste junetea revolutionara. Actioneaza ca pe vremea „alegerilor” din 1946. Improasca cu invective si recurge, ca si atunci, la retorica deliberat mistificatoare a „antifascismului”.

A facut-o si in 1990, cand vedea „legionari” in Piata Universitatii. Basescu si-a asumat Raportul Comisiei de analiza a comunismului printr-un discurs in fata parlamentului tarii. Ion Iliescu nu a facut un gest solemn similar.

Aliat cu Vadim si cu Paunescu, Iliescu este un personaj pe care istoria il va retine nu ca pe un democrat, chiar de ultima ora, ci ca pe un nostalgic al autoritarismului, expert in manevre bizantine si viclene deghizari, dar incapabil de cainta.